Ca să-mi înec frustrările legate de absența repetată la Peninsula (da, se pare că nici anul ăsta nu pap mohair), am purces spre domeniul Știrbey să vedem care e faza cu Summer Well, un festival ca o vacanță, ziceau ei.
Și, of, simt cum inspirația nu se apropie deloc de mine, însă voi spune cu cuvinte simple, cât pot eu de simple, că a fost frumos, domne. Nu chiar ca un festival, ci chiar ca o vacanță, că bine au zis. (poze aiciși aici).
Lume pe iarbă, defilare de modă (cine are pălărie mai hipstărească sau ciorăpei mai colorați), liniște, pădure, lac, sezlonguri portocalii, copii, mâncare indiană, nachos, cutiuțe de picnic, Sunset Cafe (de la Fratelli), Club Control și mai departe de toate, incredibil de multă curățenie deși, cel puțin în prima seară, containerele de gunoi mi s-au părut insuficiente. Fără semințe, fără cocalari, fără fum de mici. În primă instanță – doar bere pentru consum alcoolic, dar după o cercetare aprofundată, puteai să dai peste vodka and co din Control și Sunset Cafe.
În prima seară m-am delectat cu Noisettes, mi-a plăcut enorm solista, și prezență, și voce, și suflet, și tumbe. Frumos.
Plan B a început genial, cu :
Ne-am retras dupa aceea la Sunset Cafe, să sorbim un Mojito, o atenție, iar pe la 1 ne-am scurs ușor printre copaci și apoi la casa de lângă piscină, unde printre un cârnăcior rece, un JB cu cola, bere la pet și bancuri cu accent moldovenesc, ne-a prins ora 4.
A doua zi cheful inside a fost mult mai mic, din cauza orei 4 de mai sus, dar totuși ne-am înființat pe același Domeniu Știrbey, în aceeași atmosferă generală de picnic civilizat. Am ajuns destul de târziu, în timpul Raveonettes. The Wombats au pus ceva suflet (și alte substanțe, am o bănuială, dar a fost bine):
A urmat capul de afiș, Interpol. Care a cântat foarte mult, corect, dar fără feeling (just my feeling).
Evident, impresiile au fost determinate și de lipsa cronică de chef, a mea și a găștii (am văzut și români entuziasmați). Dupa 3 melodii ne-am retras la plimbărică și am revenit aproape de final, când ne ceream acasă de somn și dor.
Am plecat cum am venit, printre copaci, necălcând pe peturi și pahare ci direct pe potecuță, cu luna mare și frumoasă în față.
Acestea fiind spuse, doresc Summer Well-ului viață lungă și fericire, că nouă ne-a dăruit două zile… ca o vacanță. Și sper că titlul festivalului nu înseamnă că fără Interpol treaba nu se repetă.
Și o cronică poate mai inspirată decât a mea – aici
Uite că nu știu cum se face, că tot ajung să calc pe urmele Prințesei de Oraș. De data asta la mini-restaurantul grecesc din centrul vechi, chiar lângă club A, dar înainte de Godot. De fapt mint, știu cum am ajuns să calc acolo chiar după dumneaei – plănuiseram împreună un prânz acolo, doar că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, la Maria era închis, așa că am ajuns la restaurantul roz de pe strada Speranței.
Bun.
Așa că aseară, în drum spre un party surpriză (nici acolo socoteala din târg nu s-a potrivit cu aia de acasă, dar a fost bine până la urmă), ne-am oprit să îndesăm ceva pe gâtlej, spre stomac. Unde să mergem? Păi hai la Taverna Maria, că e în drum.
Ajunși la locul faptei, am constatat următoarele: locul e mic, destul de înghesuit, însă mai mult decât suficient având în vedere că eram singurii clienți la momentul respectiv. În boxe se auzea muzică grecească, pe unul dintre pereți erau lipite viniluri cu tipii pe care pesemne îi auzeam în boxe. Chiar lângă intrare un mic podium, un scaun și un microfon sugerau că se cântă și muzică live pe acolo.
Decorul e simpluț, o banchetă de lemn care merge de-a lungul a doi pereți în dreptul căreia sunt plantate mese și încă două-trei mese în centru. Farfurii grecești în nișe din perete, însoțite însă de sticle de vin românești (de Sâmburești, dacă am citit corect pe ele).
Cum am intrat am fost întâmpinați de o doamnă era probabil patroana. Nu știu dacă o cheamă Maria sau nu, dar a fost foarte drăguță, ne-a luat comanda repejor și ne-a și adus-o de la bucătărie imediat ce a fost gata. Eu am luat un souvlaki de pui (ma știți conservatoare), care mi s-a părut puțin cam scump, aproape 30 de lei cu tot cu cartofii prăjiți, iar Vlad vinete la grătar cu usturoi. Am mai primit din partea casei o farfuriuță cu măsline marinate în ceva ulei de-un fel, și pâine unsă cu ulei de măsline. Cam grasă combinația, însă dacă e de dar nu ne uităm la dinți. Măslinele au fost bune, nu atât de bune ca la Chez Marie (unde, on the other hand, le plătești fie că vrei fie că nu), pâinea crocantă și aromată de la uleiul verzui – bună.
Ce mi-a plăcut la souvlaki a fost nu atât carnea în sine (care a fost ok, nu senzațională, dar ok), cât cartofii prăjiți care aveau gust de… acasă. Adică nu erau congelați, nu erau tăiați cu forma, nu erau prăjiți la grămadă, se simțea mâna care i-a curățat, i-a întors în tigaie și așa mai departe. Buni.
N-am apucat să gust din vinetele lui Vlad pentru că le-a topit pe repede-înainte, de unde deduc că i-ar fi plăcut.
Limonadele foarte gustoase și răcoritoare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Păcat că puțin cam mici.
La final am primit și desert din partea casei – două porții de pepene pe care le-am mâncat de una singură – Vlad fiind după un festin matinal cu pepene n-a mai vrut și la cină.
Una peste alta o experiență inedită. Aș vrea să văd locul când e mai viu (dar nu prea viu, ceva mă face să cred că se aglomereaza destul de rău, spațiul e foarte mic) și aș vrea să revin să încerc și alte chestii – tzatziki, legume pe grătar, brânzeturi ceva.
Știți, desigur, atunci când spui lună de miere, asta înseamnă în general mare, soare, sau măcar un oraș romantic de genul Parisului sau al Veneției. Cu noi a fost altfel. Ca să fiu mai precisă a fost ca în bancul cu iepurașul, tigaia, clătitele și ursul. Am vrut inițial să mergem în Australia. Planul s-a schimbat mai apoi și am ajuns la concluzia că vrem în Scoția.După investigații peste investigații adunate cu organizările pentru event, am clacat. Am zis bre, gata cu planurile de călătorie, mergem la o mare pe aici prin Grecia, un Thassos ceva, băgăm niște soare și niște insulă și gata. Dă-i, mai bagă vreo 2-3 săptămâni de investigații și discuții cu patroni greci de pensiuni sau hotelașe. Până când, cu o săptămână înainte de nuntă am decis că nu vreau să plătesc niciun avans, indiferent cât îi de mic și că de fapt nu mai vreau să mai fac niciun plan, în general, și am lăsat totul pe săptămâna dintre nuntă și vacanță.
Care a venit și ea, păi ce altceva să facă. Și pe un miercuri așa, am zis băi, hai la munte. La țară, în Austria. Și după aia mai vedem. Am găsit o viluță fromoasă la țară acolo la Salzburg, am vorbit cu doamna Marianne, am rezervat pe bază de cuvânt scris pe mail fără avans sau ceva, am băgat adresa în GPS și ne-am dus. Zis și făcut. 6 nopți am petrecut acolo, în St Martin, 6 nopți de liniște și răcoare. Cu imagini de poveste pe balcon dimineața, liniște și multe plimbări cu mașina. Plimbări unde am descoperit un castel, un canion și unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, parol. Apoi, surpriză mare, chiar în satul nostru liniștit am dat peste cel mai tare restaurant din zonă (probabil din Austria, chiar), și anume K2. Chiar dacă nu știți germană, dați acolo la galerie – sunt și poze cu satul St Martin, adică unde am stat noi. Mâncarea a fost excelentă, prețurile nu foarte mari (cam ca la București la un restaurant scump dar nu răvășitor de scump). În rest, nu vă așteptați la revelații culinare din partea Austriei (probabil nu vă zic nimic nou). Totul e pe bază de snițel și ștrudel și cam atât :P. Așteptați-vă, însă, la corectitudine. Cât scrie atât face, niciun cost ascuns, nicio șmecherie. Am fost și la zoo, și acasă la Mozart, am bântuit și de-aiurea și după aia am zis să mergem și prin alte locuri. Așa am ajuns la Praga, my love. Unde am stat două nopți, am fost prin toate locurile care-mi sunt dragi acolo și câteva în plus. Ultima seară ne-a prins la Viena, în Prater (imediat după niște cumpărături timide în Parndorf), unde fiindcă suntem niște pămpălăi fricoși nu ne-am dat în nimic. A, ba da, în mașinuțe ciocnitoare, ca la 5 ani. Și am mâncat vată de zahăr. Și am căsăpit niște draci cu un ciocan. Și ne-am uitat ca la bâlci după care ne-am întors la hotel să dormim bine, că urma drumul înapoi în țară.
A fost frumos, și-aș mai fi vrut.
În Olanda bisericile care se auto-denumesc în mod explicit drept liber-gânditoare sunt biserici protestante. Bisericile liber-gânditoare au apărut în secolul al XIX-lea ca urmare a influențelor umanismului și Epocii Luminilor. Asociația Reformaților Liber-gânditori din Frizia a fost fondată în 1904 de către pastorul Niemeyer din Bolsward. În 1913 a apărut o asociație națională, VVH. VVH-ul a fost un opozant al Ligii Reformate, care a fost fondată pe 18 aprilie 106 ca asociație din cadrul Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd). VVH-ul a rămas parte a Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd), deși a durat în unele locuri zeci de ani până când VVH a fost recunoscut drept parte a Bisericii Reformate (Hervormd). În prezent protestanții liber-gânditori formează Asociația Protestanților Liber-gânditori din Olanda (în cadrul Bisericii Protestante Olandeze). Alte asociații bisericești liber-gânditoare sunt Frăția Remonstrantă, Comunitatea religioasă liber-gânditoare NPB, Societatea Generală Menonită și Liga Zwingli.
Protestantismul liber-gânditor modern prezintă similitudini cu umanismul religios. În 2008 protestantismul liber-gânditor a ieșit mult în evidență prin cartea pastorului din Middelburg Klaas Hendrikse, care se revendică în același timp „ateu convins” și „credincios”.
În bisericile liber-gânditoare se oferă mult mai multă libertate experimentării credinței în mod individual decât în bisericile protestantismului ortodox, lăsând loc întrebărilor critice și fiecare tradiție sau dogmă religioasă poate fi pusă la îndoială. Libera gândire este opusul ortodoxiei religioase, în care se respectă cu strictețe tradiții și dogme vechi. În bisericile ortodoxe din punct de vedere religios „ce și cum” trebuie crezut este impus de sus în jos, fie de către liderii religioși, fie de către Biblie. Bisericile liber-gânditoare urmează principiul conform căruia omul judecă al lui Dumnezeu cuvânt, în timp ce în cercurile religios ortodoxe se consideră că a lui Dumnezeu cuvânt judecă omul.
Comunitățile bisericești liber-gânditoare se distanțează de tradiția protestantă în ce privește:
Sola scriptura nu mai este univocă: Biblia nu este o carte sfântă și de neatacat, ea trebuind citită in contextul timpului și locului în care au fost scrise povestirile;
Scriptura trebuie să răspundă nevoilor individuale mai degrabă decât viceversa: „Ce înseamnă asta pentru mine și viata mea, acum și aici?”;
În locul neechivoc al unui Dumnezeu personal este o „putere” impersonală: Dumnezeu este al vieții mister insondabil;
Isus este doar un exemplu de comportare etică: Isus din Nazaret nu a fost divin, ci doar un om, care a trăit conform chipului lui Dumnezeu. Isus i-a învățat pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu prin a le explica lor cuvintele sale și prin a exemplifica modelul de viață;
Lipsa de echivoc a Sfântului Duh din Sfânta Treime este redusă la o „forță”: Sfântul Duh este simbolul înnoirii vieții și se dezvăluie în viata omului drept o forță, fiind dumnezeiescul din om.
Este ca sunteţi majoritatea liber gânditori olandezi? 😀
Paranteză încheiată, îmi văd mai departe de honeymoon.
Păi cum, doar d-abia ce m-am măritat.
Mda.
Mă bântuie de ceva vreme gânduri. Către alții. Doruri, dorințe de comunicare, impulsuri să zic lucruri.
De genul – dragilor, învățați un singur lucru. E greu (deși pare ușor), dar străduiți-vă și veți reuși să îl învățați. Dacă vă deprindeți cu el, îl credeți și faceți totul în virtutea lui, atunci lucrurile nu pot merge decât bine.
Preambulul – în viața asta nu contează decât oamenii pe care îi aveți aproape. Că sunt prieteni, că sunt iubiți, că sunt soți sau colegi de muncă. (părinții nu intră în discuție, ei sunt din start tot ceea ce trebuie, în cele mai multe dintre cazuri. Dacă nu sunt, se aplică regula de mai jos).
Și apoi ideea de care ziceam mai sus – dacă cineva vă iubește/apreciază/prețuiește, atunci el/ea o face pentru ceea ce sunteți, pentru ceea ce vreți să fiți și pentru ceea ce vă doriți să deveniți. Nu-și dorește să vă modifice, nu-și dorește să-și creeze iubitul/prietenul/colegul perfect. Vă acceptă, vă sprijină, vă sfatuiește. Nu vă lovește, dărâmă, interzice.
Dacă aveți asta, în general vorbind, sunteți pe drumul bun.
Ș-apăi, că vorbim de prieteni, așa mi s-a făcut un dor de Portugalia de la Ionouka de nu vă pot zice:
Later edit 2: Am lansat serviciile de wedding planning. Detalii aici. Later edit: e oficial, mă apuc de organizat nunți. Dacă vă interesează subiectul, dați un mail pe adresa de contact. Se pregătește și un site…stay tuned.
Acum, că ne-am liniștit frumușel, să vorbim mai pe înțelese. Da, acesta este un post de mulțumiri. Îi voi pune în ordine cronologică pe toți cei vinovați de nunta de sâmbătă. Le datorez postul ăsta, iar dacă nu mai aveți chef să citiți de nunți și alte lucruri, atunci sunteți invitații mei să închideți pagina acum.
Bon.
Mai întâi și mai întâi a fost vina noastră, că ne-am hotărât s-o comitem și că ne-am hotărât de asemenea s-o facem și cu zgomot. Cum în ziua de azi nunțile sunt de două feluri – restrânse și pe gustul mirilor, sau cu tămbălău dar pe gustul neamurilor, iar noi voiam o combinație între cele două – ne-am înhămat la mare chin. Dar a meritat. (și nu, combinația nu era restrânsă și pe gustul neamurilor).
Apoi a fost vina celor de la I Do Weddings, pentru că au SEO bun și au ieșit primii la search pe google în august 2010 și pentru că ni s-au părut suficient de cool ca oameni cât să semnăm cu ei fără să căutăm alternative mai apropiate de București, mai fastuoase sau mai ieftine. Doar ne-am convins că aproape toate celelalte corturi ne cer sume imense pe chirie și exclusivitatea majorității serviciilor.
Locul se află la aprox. 25 de km de București, imediat după Brănești și Izlaz, înainte de intrarea în Fundulea. E un cort aflat pe o colină, lângă un lac sălbatic. Nu e potrivit dacă visați piscine și fast, dar e foarte potrivit dacă nu sunteti foarte conformiști, vreți ceva altfel, vreți să dați muzica cât de tare vreți și vreți o nuntă la cort care să nu ia și pielea de pe voi. Oamenii au și firma de catering cu mâncare foarte mișto, ne-au oferit alternativă la sarmale o lasagna de pui, iar servirea celor cu care lucreaza e ireproșabilă. Nu a fost nici macar un om care să nu vină la mine și să mă felicite pentru selecția ospătarilor pentru care, de altfel, nu am niciun merit. Meniul variază între 55-68 de euro (parcă, posibil să mă înșel) în funcție de tipul lui (există și posibilitatea de bufet suedez), iar băuturile se iau tot de la ei, dar e Open Bar și conține absolut tot ce comandați în cantitate nelimitată. Noi am solicitat Jim Beam, Absolut, Beefeater, Havana, Campari, Cinzano și încă niște chestii, bere Becks, bere fără alcool, plus RedBull (nu alt energizant) și toată gama de răcoritoare coca cola,cafele, santal etc și nu am rămas nicio clipă fără ceva. Evident, au și vin alb/roșu nelimitat. Altfel spus, oamenii sunt foarte flexibili, deschiși la orice dambla ai avea, deschiși la minte în general și la orice alt furnizor le-ai aduce pe cap. Îți pot oferi toate serviciile, însă nu ți le bagă pe gât. De la ei am mai luat transportul via microbuz, operatorul Vali (f ok omul, mi-a răspândit toate temerile legate de cameramanii care-ți bagă obiectivul în suflet și lumina în ochi) și au venit pe fix ultima sută cu idee de mărturii – niște ghivecele cu violete așezate pe masă la plecare, au avut real succes la public. Torțele, tul-ul de pe balustradă, plasele de lumini din copaci și reflectoarele de pe ponton au fost on the house. iar totul a fost manageruit de Liana Siteavu care e cam cea mai înțelegătoare persoană din lume (e adevărat că nici noi n-am fost chiar cei mai groaznici clienți din lume… :D).Alt punct de bonus care trebuie menționat e că am achitat tot restul notei luni la prânz, deci nimic de genul socoteli de dimineață prin cort…
Cea mai amuzantă fază a fost că am schimbat peștele cu o seară înainte. Lucian ne-a sunat că are o rețetă nouă, cu sos de ghimbir și lime. Cum să facem să gustăm, că nu aveam timp. Așa că ne-am văzut în fața poștei din comuna Pantelimon, chiar lângă biserică, vizavi de lac. Noi veneam de la cort, duseserăm lada de înghețată și recuzita pentru colțul foto. Am coborât din mașini ca într-un schimb de lucruri ilegale, și ne-am întâlnit la mijloc. El avea o farfurie de plastic cu peștele și două furculițe de unică folosință. Am gustat, i-am dat ok-ul, a plecat să pună peștele la marinat. Era vineri, ora 19.00, câteva ore înainte de eveniment.
Următoarea pe lista de mulțumiri e Maria Hedengren pe care am găsit-o întâmplător pe net în septembrie 2010 în timp ce căutam cu totul altceva. Am dat efectiv peste blogul ei și am rămas vrăjită de fotografiile de la nunți, nu-mi venea să cred că-s făcute în România.Am contactat-o, mi-a răspuns, m-am văzut cu ea și asta a fost. Nu am căutat un alt fotograf, am întrebat doar stânga dreapta de alte prețuri, am realizat că mă va costa sensibil mai mult decât ce am mai auzit, însă a fost un preț pe care am fost dispusă să-l plătesc pentru asemenea fotografii. N-am primit deocamdată decât vreo 5 teasere și pot să vă spun că arată ireal de frumos (vedeți câteva în postul anterior). Va mai dura puțin, pentru că munca la ele durează. Nu sunt niște poze (am o mulțime de poze de la prietenii veniți la eveniment), sunt niște fotografii. Și aici repet – dacă vreti doar niște poze ceva mai bine încadrate și realizate, multe cantitativ, există o mulțime de soluții mult mai simple și mai ieftine decât un fotograf de genul Mariei, și nu e nicio problemă aici. Fiecare are în minte ce-și dorește și care e prețul dispus să-l plătească pe diverse lucruri. Pentru mine, însă, fotografiile au fost extraordinar de importante și știu acum că Maria a fost pentru mine alegerea perfectă, fotograful pe care mi l-am dorit întotdeauna la nuntă.
La nuntă, Maria nu a venit singură, ci însoțită de Costin Gheorghe – asistentul ei pentru nunta noastră. Costin n-a stat degeaba, ci a făcut și el fotografii (unele dintre ele extrem de reușite). Așa că mulțumiiim, Costin! 😀
Maria a atras-o după sine pe Iulia Munteanu de la Event Designs printr-o simplă recomandare. Mă interesa în primă instanță un florist priceput, nu neapărat cel mai celebru. Am intrat pe facebook, m-am uitat la câteva fotografii și m-am convins că îmi plac la nebunie. Ne-am văzut apoi cu ea într-o cafenea, i-am povestit câte ceva despre conceptul pe care îl avem în minte pentru nunta asta (respectiv ,,nuntă ca-n filme” – deh, publicitara din mine nu poate să stea liniștită) iar ea ne-a promis o propunere în scurt timp. Cam într-o lună a revenit cu prezentarea respectivă, ne-a plăcut, ne-am văzut mai apoi și cu o prezentare extinsă, am căzut de acord și am purces. La fel, Event Designs a fost singura firma de gen cu care am discutat în acest sens. Nu am căutat să comparăm oferte, să întrebăm lume, să cerem recomandări. Am mers pe instinct. Asta se întâmpla prin noiembrie 2010, când a intrat în scenă și colega ei Veronica Mocanu, care a tras la managementul de proiect (care a fost… a fost destul de complicat). Odată cu ea au intrat în joc și alți oameni din echipă, cu care nu am avut onoarea, însă pe care i-am simțit acolo, la butoane. Trebuie să știți că tot ce a fost pe mese, vazele alea minunat luminate din interior, fețele de masă bleumarin până în pământ, florile de vis (inclusiv buchetele și lumânările pentru biserică), umbrelele suspendate de pe ring, ideea cu paparazzi și executia ei, ideea colțului foto, panourile de peste tot, clachetele direcționale, popcornul, bilețelele de pe pahare, ramele foto de pe mese, pomișorul cu urări și tot ce nu-mi mai vine acum în cap au fost ideile Event Designs. Eu nu am de spus decât că am fost absolut blown up cand am intrat în cort, pentru că n-am ținut să văd mostre sau bucăți din procesul de execuție pe parcursul celor 6-7 luni. Totul a fost montat in doar câteva ore (mi se șoptește în cască despre actul de eroism al unui domn din echipa lor care a venit pe teren plin de febră ca să zic așa). Altfel spus, n-am simțit nimic mare lucru din eforturile muncii din spate, cel puțin cel din ultimele zile. Știu doar că am ajuns acolo și că locul era transformat ca prin magie într-un spațiu extraordinar.
La sfârșitul lui decembrie intrau în scenă și Violin Meets Guitar (Cristi Horia și Emilian Florentin Gheorghe) peste care am dat la un party privat de la Leo Burnett. Știți deja cum e cu instinctul – m-am dus direct la ei, i-am întrebat dacă vin la nuntă, ei au zis direct că da, iar restul e istorie. Despre ei nu cred ca are sens să vă mai povestesc, știți că sunt fana lor. Am fost întrebată de unde îi știu, cum de i-am găsit, au făcut ravagii pe scurt. Nici nu mă așteptam să fie altfel.
În ianuarie m-a lovit damblaua cu rochia. După o săptămână de pierdut nopți întregi pe net, am plecat la probat. De una singură. Am probat 3 rochii în centrul vechi și 3 la Bien Savvy. Cea de-a patra rochie probată (prima de la Bien Savvy) a fost The Dress. N-a fost nici pe departe rochia pe care mi-o proiectasem în minte pentru evenimentul meu la cort, în aer liber. Îmi dorisem o rochiță vaporoasă, ușoară, stil babydoll sau empire și iată-mă căpătuită cu o rochie rigidă stil A (lumea a zis ca e de prințesă, dar iertați-i, că nu știu ce vorbesc…), de tafta groasă dark ivoire, cu vreo 3-4 straturi și corset rigid cu broderie. Superbă. Din secunda în care am văzut-o pe mine i-am zis baby, te iubesc și am luat-o. Am oscilat, ce-i drept, între ea și prima rochie probată, însă dupa o zi și ceva de deliberări decizia era luată, fără probe suplimentare. Așadar în martie am achitat-o integral (n-a fost ATÂT de scumpă, era model Marabu, La Sposa 2008, aflată în outlet) și în aprilie era deja modificată la atelierul Bien Savvy. Respectiv avea trena tăiată (yeah, I did it, fuck it!), era puțin scurtată și avea niște modificări pe la corset.
După ce am terminat cu rochia, am început să caut – tot pe net – sursa de machiaj. Nu voiam ceva încărcat, dar nici my usual spoială. Am ajuns pe site la Gabi Cheresteș, i-am dat un mail, am aflat un preț (care mi s-a părut rezonabil) și m-am și programat.La momentul respectiv, prin martie adică, avea o singură ora disponibilă pentru ziua aia, așa că – la fel – n-am mai stat să caut nimic, m-am programat și gata. Machiajul meu de sâmbătă a fost exact așa cum mi-am dorit și cum l-am solicitat, cel mai frumos din lume :). Recomand din toata inima pe Gabi pentru orice moment în care aveți nevoie de un machiaj ceva mai pricopsit, e extrem de drăguță, iar rezultatul e astonishing.
A urmat punerea la cale a restului de fond sonor, chestie pentru care am început s-o sâcâim pe Clara. Aici intră în scenă Clara, colega mea de 1-8. Pentru cei care ați fost sâmbătă la nuntă, trebuie să știți ca ea este inginerul de sunet, fata pe care ați văzut-o la butoane, lângă DJ și VJ. Ea este cea care a adus boxele alea mari (care au năucit generația veche, de-au amenințat că boicotează nunta), sunetul ăla brici de pe tot parcursul nunții și, în plus, luminile alea colorate de erau pe lângă pereți și care au vrăjit pe toată lumea. Ea mi-a recomandat pe DJ Iulian și pe Marcă Înregistrată care au fost BE-TON (știu, știu că v-au plăcut, a fost cam mișto muzica, nu?). Respectiv a venit cu duba pe la 12 și a instalat împreună cu doi tehnicieni toate minunățiile alea în spatele cărora voi poate nici nu știți câtă muncă a fost. Tot Clara l-a adus după sine pe Dome, cel care a făcut filmulețele și proiecțiile cu toate cele, la care a muncit de i-au sărit ochii din cap, că i-am dat poze abia cu o săptămână și ceva înainte de event. Tot el ne-a proiectat dansând la nici 10 minute după dansul în sine.
Că veni vorba de Marcă Înregistrată, oamenii or fo cum nu se poate mai bine! Recomand grav.Noi nu i-am ascultat înainte de nuntă, am mers pe încredere și am primit mai mult decât ne așteptam. Ne-au servit ce-am selectat din playlistul lor extins (care altfel era f ok cu totul) Robbie Williams, RHCP, Blur și alte câteva chestii interpretate foarte misto. La final ne-au întrebat dacă pot cânta ceva ce nu e în playlist – evident că da – și au băgat un Kings of Leon de a stat mâța în coadă.
Pe la sfârșitul lui aprilie am mai declanșat o criză – aia religioasă. Vedeți voi, la începutul discuției stabiliserăm că facem ceremonie în aer liber, fromos, pe ponton la I Do Weddings. Toate bune și frumoase până au început să mă bântuie coșmarurile legate de furtuni sau caniculă, deloc neîntemeiate dacă ne amintim ce temperaturi au fost sâmbătă pe la amiază…Prima biserică unde am găsit liber a fost Boteanu, o alegere excelentă după cum s-a văzut mai târziu. N-a fost nicio nuntă înaintea noastră, niciuna după, corul a fost sublim, coregrafia cu intratul nostru printre oameni, ca în filme, de mare angajament, preotul tenor la mare înâlțime… Cât despre legendele legate de prețurile absurde ale bisericilor din centru – sunt legende, cel puțin legat de biserica asta din fix buricul târgului, lângă ateneu.
Verighetele au fost luate de la Coriolan, unde am ajuns tot cu sfântul Google. După o vizită scurtă prin Unirea, unde n-am găsit nimic pe gustul nostru, am băgat online, cum știu mai bine. Așa am dat de oamenii ăștia foarte drăguți, care au showroom tot undeva pe la Unirea, unde am găsit verighete așa cum ni le doream, simple si frumoase.
Am găsit și pantofi pe la Veronesse, destul de ușor. Au fost comozi, cu toc destul de mic, totuși am ajuns invariabil la șlapi după 11 noaptea.Poșeta a fost aceeași ca la cununia civilă (i-am scos breteaua doar), găsită la C&A la un preț modic.
Costumul lui Vlad a fost luat pe ultima sută, după îndelungi căutări. Am vrut să ajungem la Apaca, dar într-un final Unirea ne-a convins. Cămașa, papionul și butonii au fost tot de la Unirea, pantofii de la Zara.
Voaleta și cerceii mirobolanți, atât de admirate și una și alții ca să zic așa, au fost găsite pe siteul Josephine. Cerceii au fost adaptați la cerere (respectiv lungiți), dar fac parte ca idee din ultima colecție. Aceeași discuție – văzut, plăcut, comandat, plătit. Nicio comparație de prețuri, nicio îndoială, mers în față ca berbecul. Brățara a fost găsită la Meli Melo din Cora în seara dinaintea nunții, pe la 9.
Ar mai rămâne de adresat mulțumiri Ilincăi și oamenilor de la Saga, de unde am împrumutat un proiector de lumină, un scaun de regizor, o clachetă și o portavoce pentru decorul de fotografii și Veronicăi care m-a ajutat cu împrumutul unei lăzi de înghețată și a unui cost foarte bun pentru înghețata din lada respectivă. Da, am avut înghețată la liber, munți de înghețată, tone de înghețată.
Tortul a fost făcut la cofetăria Tic Tac. L-am ales impulsiv la degustare și a fost foarte simplu, îmbrăcat în marțipan alb și atât, cu hortensii albastre naturale între etaje (ca să mascheze golurile). Mă apucase la un moment-dat damblaua să fac un tort albastru Corpse Bride inspired, înnebunitor – și găsisem și unde să îl fac, respectiv la Sweet Ela. Din păcate munca la un asemenea tort și calitatea materialelor folosite de ei duceau la un preț care depășea cu mult bugetul, și așa avariat de toate lucrurile de mai sus la care n-am fost dispusă să fac rabat. Până la urmă am optat pentru tortul pe care îl alesesem inițial și am fost foarte liniștită, a fost foarte, foarte bun și de o frumusețe simplă mai mult decât suficientă.
Pentru coafura am fost la Mari, la Salonul Miki (pe Radu Beller), dar asta n-a fost nimic nou. Merg la ea pentru chestiuni legate de coafura de vreo 3 ani așa… Tot ea a comis și coafura pentru cununia civilă. O mai găsiți acolo, la salon, până prin toamnă așa (când se mută în altă țară, sniff). N-am făcut nicio probă, am mers pe mâna ei și a ieșit super. Vă recomand în general să mergeți pentru coafură la persoana care vă coafeaza în mod normal, pentru că vă cunoaște, știe cam ce vă doriți în mare, șansele s-o dea în bară sunt mult mai mici decât în oricare altă parte. Dacă nu aveți așa ceva și vreți o coafură tare până în septembrie, duceți-vă la Mari (vă dau numărul ei dacă vreți).
Last, but not least, mulțumirile se duc către prietenii mei care m-au ajutat cu orchestrarea unor nebunii – grupul de paparazzi de la intrare și hostesse la panoul de primire, cel cu bilețele, mese și fotografii cu noi ce urmau să fie dezvăluite după sosirea ultimului invitat, singurii pe care i-am boscorodit pe motiv de întârziere. Să mă explic – pentru ei a fost o întârziere motivată de dorința și intenția bună de altfel de a mă ajuta (achiziționarea unui card foto pentru cât mai multe dovezi de la locul faptei, celalalt card fiind pierdut), iar pentru mine a fost o catastrofă, moarte, crimă, inutilitatea unor discuții din ultimele zile, neputința de a mai da timpul înapoi și de a mai repara momentul, dorința de a fi dat mai multe explicații la momentul potrivit etc. S-au supărat pe mine, eu m-am suparat pe ei pentru că s-au suparat pe mine în ziua aia și s-au lăsat răniți de mine care eram în mod evident vulnerabilă și pe o butelie cu gaz. Eu zic că discuția s-a încheiat, oamenii au zis las-o mah că e nebună, eu am zis lasă-i măh ca nu-mi stric nunta pentru asta si totul a fost bine până la urmă, la final eram prieteni. Much ado bout nothing, scena a durat cu totul câteva minute.
În mod paradoxal nimic altceva nu mi-a mai putut tulbura starea de spirit, deși au mai fost 2-3 incidente pe care le-am ignorat văzându-mi de zbănțuială. Mi-a fost chiar apreciat calmul, se pare, de către oameni care au mai avut de-a face cu bridezille.
Evident, multe se datorează și părinților care deși au acceptat destul de greu ideea că ne ocupăm exclusiv de organizare, că revoluționăm muzica de nuntă și că facem la dracu-n praznic, ne-au ajutat in the end foarte mult.
Boon, să-mi trag și eu sufletul.
Deci dacă vă întrebați cine a făcut ce a făcut, răspunsul este că nu eu, ci toți oamenii ăștia pe care îi vedeți înșirați mai sus. Și cărora le mulțumesc, dragilor, am făcut cu toții treabă bună, iar noi doi am avut the best wedding ever.
Btw. Să nu credeți niciodată dacă vi se spune că la nunta voastră nu vă puteți distra.
Forget about it.
M-am gândit întotdeauna că stai şi planifici la o nuntă până ţi se face acru şi după aia trece imediat şi nici nu apuci să îţi dai seama ce se întâmplă după care sigur îţi place, că doar a fost nunta ta, nah.
Deci aşa m-am gândit. Băi, probabil mi-am făcut o mulţime de idei despre cum ar trebui să arate nunta mea, chestie care se va contrazice invariabil cu realitatea, totuşi va fi bine oricum va fi. Cu gândul ăsta am plecat de dimineaţă.
Şi acum să vă povestesc. Pe la ora 13, deja coafată şi machiată, am observat cu stupoare că sunt cam cea mai calmă din parcare. Lumea era foarte agitată, nervoasă, emoţionată, o mulţime de îndoieli (de care am avut de fapt parte din plin în ultimele luni). Eu tot aşteptam să mă ia cu emoţii. Şi nimic. Pentru că plănuisem totul în cel mai mic detaliu am avut o grămadă de timp în care am stat pe fereastra cu paharul cu apa în mână, am ascultat muzică, m-am analizat în toate oglinzile din casă etc etc. A venit apoi Maria – fotograful meu – şi fetele, să mă ajute la îmbrăcat. Nu, nu am ţinut cont de nu ştiu ce obiceiuri barbare, ci aveam o rochie care nu se putea îmbrăca altfel decât cu asistenţă foaaarte răbdătoare.
După încă vreo oră noi eram tot flower power. Maria fotografiase rochia şi accesoriile (o grămadă de idei salvatoare în sensul ăsta, abia aştept să văd ce a ieşit). Vreo încă o oră mai târziu am reuşit să intru şi în rochie, a apărut şi naşa (care nu, nu mi-a prins nimic prin cap în vaietele mulţimii, ci doar a stat cu mine în camera puţin şi am comentat diverse). Au fost livrate şi lumânările plus buchetele, am făcut şi coregrafie cu dezvăluirea rochiei. Dar coregrafie sănătoasă, nu aşa.
În altă ordine de idei, am plecat spre biserică în întârziere, conform regulii lui Murphy care spune că dacă ai mai mult decât destul timp la dispoziţie să ajungi undeva, vei întârzia cu siguranţă, iar pe la jumătatea drumului ne-am dat seama că nu avem lumânări. Dă-i cu nervi. Ăia din autocar credeau că le-am luat noi, iar noi credeam că sunt în autocar. Ele, de fapt, erau în bucătărie şi mai erau 10 minute până la slujbă.
Cineva s-a întors după ele, iar noi am încercat să tragem de timp. Era o căldură infernală, iar noi stăteam moţ în faţa bisericii, aşteptând lumânările. Nu, înaintea noastră nu a fost nicio nuntă.
După vreo 10 minute iese un preot- hello, nu vreţi totuşi inside, aici e cald, acolo e rece etc… Noi nimic. Au apărut lumânările, cavalerul de onoare era încă pe drum, s-a schimbat adhoc şi hai cu slujba.
E, ştiţi cum la ortodocşi nu e ca în filme, pentru că intră mai întâi personajele principale în biserică şi abia apoi bulucul? Eh, popa avea spirit artistic. I-a invitat pe toti înăuntru, iar noi ne-am făcut intrarea triumfala printre oameni, cu corul cântând, d-astea, de mă gândeam că asta e bonus, pe asta n-o programasem.
Slujba a fost lungă (nu era nuntă nici după noi- minune dumnezeiască, nu?), dar frumoasă (preotul a cântat in Song pe vremuri, deci vă daţi seama ce recitaluri ne-a tras, era ca la operă ca să zic aşa).
Am băgat şi sedinţă foto (btw, apărem în fotografiile din vacanţă ale unei asiatice care tocmai ieşea din Muzeul de Artă). Şi hai la cort. O mică criză de nervi mai târziu şi am ajuns la locul faptei. Paranteză.
Habar n-aveam cum o să arate locul. Sigur, agreasem o mulţime de chestii. Dar în capul meu era tot haos. Mă întreba lumea ce flori am pe masă şi nu ştiam să zic exact. Puteam descrie vag cu ce se mănâncă, dar la detalii …repetenţie curată. Mă lăsasem cu totul pe mâna fetelor de la Event Designs şi I Do Weddings. Sigur,de teroare nu au scăpat în ultima săptămână, de miliarde de mailuri şi adăugiri şi sâcâieli, şi esemesuri, şi dubii şi tot, însă ca execuţie mi-a priit exerciţul advertisingului, şi anume – lasă domnule omul să facă cum se pricepe, că sigur ştie mai bine ca tine.
Mai pe româneşte, văzusem totul pe hârtie, dar de fapt nimic în realitate. Cu muzica eram la fel de praf – n-am ascultat niciodată Marcă Înregistrată live şi nici n-am avut timp să întocmesc un playlist de bază pentru DJ. Am mers pe mâna Clarei, cum s-ar zice. Singurii de care eram sigură şi pe care îi experimentasem din plin erau Violin meets Guitar.
Am băgat în afacerea asta multă lume extraordinară, care a facut lucruri mirobolante. Mă felicit pentru fiecare alegere făcută, iar pe ei pentru toate minunăţiile pe care le-au brodat acolo şi pentru felul în care au colaborat, deşi nu se cunoşteau între ei. Am adunat piesele puzzle-ului cu grijă, iar ele s-au lipit perfect într-o imagine fără cusur.
Paranteză over. Şi ne apropiam. Pe măsură ce mergeam, de la maşină către cort, îmi dădeam seama că lucrurile sunt ceva mai frumoase decât mi-aş fi imaginat. Paparazzi erau la locul lor (deşi îi boscorodisem serios mai devreme din cauză că au întârziat), hostessele (lucica şi bianca) periau invitaţii etc etc. M-am împiedicat pe la jumatea treptelor, însă m-am oprit, am ridicat poalele şi am continuat să urc. Pe tema din Star Wars, că doar era în conceptul nunţii. Ăia aplaudau, în fine, totul era beton. Băi şi după ce am ajuns sus şi m-am pupat cu toţi cei, am văzut cum arată. Fraţilor, mă jur că n-aţi văzut aşa ceva nici în filme. Mesele cu vaze înalte, luminate, arătau sublim, umbrelele de deasupra ringului erau de vis, iar luminile colorate proiectate pe pereţi erau bestiale.
Şi aşa am ţinut-o până la final. Am dansat de am făcut băşici şi m-am încălţat cu şlapii Clarei (la butoane toată noaptea). Marcă Înregistrată au cântat mai bine ca orice trupă de coveruri auzită de mine vreodată pe aici, nu credeam s-o văd frodată pe mama zbenguindu-se pe Song2, iar Violin meets Guitar au făcut incomensurabile ravagii, după cum mă aşteptam.
Da, am tras şi o sârbă cu poalele-n cap şi papuci în picioare. Pe Rapsodia Română în intrepretarea Cristi Horia /Emilian Florentin Gheorghe. Am dansat-o din suflet, în ea e tot folclorul de care aveam nevoie la nunta mea. Tot românescul, tot pământul şi toate tradiţiile pe care am simţit nevoia să le am cu mine aseară.
Nu, nu s-a fost latrino. Nici muzică de nuntă. Nici Menaito, nici braşovence, nici pinguini (decât cei gonflabili de pe ponton, surpriza de la tatăl lui Vlad). Nu şi-a luat nimeni ziua bună, n-a zburat nicio jartea, n-a defilat nimeni cu cravata de cap. Voaleta mea Josephine a stat neclintită în cap de la 10 dimineaţa până la 6 cealaltă dimineaţă, fără basmale sau alte îmbrobodeli.
Sunt multe chestii de povestit, dar cred că e prea mult. Mai ales că nu aveam de gând să abordez subiectul în public, iar acum spun tot ce nu am spus atâtea luni de zile. Prea mult.
Îmi cer scuze dacă v-am obosit cu prea multe detalii. Ştiu că prea puţină lume e realmente interesată de subiecte de genul ăsta.
Dar a fost frumos, a fost cea mai frumoasă nuntă din lume. Mărturie-mi stau spusele oamenilor care acum ceva luni îmi ziceau clătinând din cap e, hai să te vedem ce-o să faci tu aşa diferit, atunci când le spuneam părerea mea despre lobotomia care loveste tânărul român şi mai ales pe neamurile acestuia ceva mai în etate atunci când vine vorba de o nuntă, de lipsa de flexibilitate şi de raţiune care cuprinde totul. Şi cele ale oamenilor care mi-au spus că aşa şi-ar dori să fie şi nunta lor.
Ca anecdotă, pe la 3 la prânz, cameramanul îl întreabă pe Vlad care e coregrafia când se fură mireasa. Zice – păi nu se fură mireasa. Eeee, nu se fură, stai să vezi, ştiu eu nişte discoteci pe acolo… Pe ăsta l-a umflat râsul, mă şi vedea prin disco Islaz, în lumina neonului, epatând audienţa, cu un cameraman după mine.(later edit – se pare că omul ştia ceva discotecă de fiţe prin jur, but still…). Pe la 11 seara omul (cameramanul) aflat în totală derută fără turtă, hora din faţa casei, jartele, nimic de nimic, zice totuşi să mă ia direct. Şi zice – băi, deci când te fură ăştia, să le zici să mă aştepte, că trebuie să vin şi eu.
Zic – uită-te atent în ochiul meu drept şi observă că de bunăvoie nu plec nicăieri. După aia uită-te şi la statura mea şi vei şti cu siguranţă că în seara asta nu plec de aici decât acasă.
Altfel, omul super ok, neinvaziv, cu idei bune, ne-a plăcut mult de el.
Da, am aruncat buchetul. Pe soundtrackul din Benny Hill. Prima oară a rămas în umbrelă, hahaha, ce ne-am dixtrat, noroc că l-am avut pe Andrei Gogiu cu noi, cu cei 2 m înălţime, care l-a dat jos. La repetarea scenei s-a şi adjudecat.
Şi gata. Nu mai ştiu ce să mai zic. De fapt ştiu ce să mai zic, dar sunt atât de multe că…na.
Vă las cu primul vals:
Ar fi trebuit să-l vedeţi pe domnul Sas. A fost la înălţime… 😀
Trebuie să mă iertaţi pentru incoerenţe, e târziu. E foarte târziu, dacă luaţi în calcul că mâine mă mărit. Ştiu, n-am scris nimic despre nunta asta. Nimic, nici pentru cei realmente interesaţi, nici pentru cei care aşteptau cu bâluţa-n colţul gurii detalii picante, nici pentru cei doar în trecere sau pentru alte viitoare priostrii seekers.
Gata. S-a terminat. Goana după diverse, discuţiile infinite, telefoane, sms-uri, mailuri fără de sfârşit. O să mă culc, o să mă târăsc câteva ore prin căldură infernală şi apoi gata. O să fie ca şi cum nici n-a fost.
De aia voiam să trec în grabă câteva gânduri aici, gânduri care probabil îmi vor dispărea pe duminică dimineaţa, aşa, când voi reveni la viaţa mea normală şi poate puţin plictisitoare pe alocuri.
Doamnelor, domnilor, domnişoarelor şi domnişorilor, sunt dovada vie că aşa e. Nu veţi crede până când nu veţi trăi (dacă veţi trăi) şi până când nu veţi vedea cu ochii din dotare şi nu veţi auzi cu urechile de la purtător. E aşa cum se spune. Nu ştiu dacă există monstrul din Loch Ness, Ozli, spiriduşi sau elfi. Dar cu siguranţă atunci când vrei să faci o nuntă există discuţii, există certuri, există păreri şi există dezamăgiri. După aia se întâmplă nunta în sine care n-are nicio treabă cu ce s-a întâmplat până atunci, ăia mai deştepţi se bucură de ea, alţii stau să vadă dacă le ies socotelile şi dacă sunt florile din vază aşa cum le-au comandat. Eu sper să reuşesc să fac parte din prima categorie. Până acum sunt în grafic, sper s-o ţin tot aşa.
Să le luăm pe rând. Faceţi parte din categoria părinţi de gaşcă? E prilejul oportun să aflaţi câte lucruri nespuse şi dorinţe neexprimate zac întrânşii. Mai ales pe final, când lucrurile nu se mai pot schimba.
Credeţi cumva că atunci când vă veţi planifica nunta nu veţi avea nicio bătaie de cap, pentru că veţi delega toate sarcinile diverselor persoane specializate, iar dumneavoastră veţi sta cu mâna-n sân până în ziua adevărului? Nicio şansă. Nici măcar una.
Ziceţi că vă ştiţi invitaţii şi că e exclus să vi se bage fitile de genul mă doare burta, mi-a mâncat pisica tema, şi că cei care vă vor refuza o vor face elegant, din timp şi asumat? Ei – aici e aici. Trebuie să fiţi pregătiţi pentru asta, pentru că vi se va întâmpla. Şi ce e mai interesant e că nu trebuie să fiţi pregătiţi doar pentru asta, ci şi pentru şocul descoperirii persoanelor din partea cărora vin ele, scuzele copilăreşti. Grădiniţa va fi o amintire foarte vie în aceste momente.
Ca un rezumat – ăla mai entuziasmat de noutăţile legate de rochie te va anunţa – la termen, dar scurt şi la obiect – că nu poate veni dar îţi urează toate cele bune, ăla de care te mirai că vine (fie că face un efort, fie că nu te aşteptai pur si simplu) te va anunţa pe ultima sută că de fapt nu vine, fix cât să-ţi înghiţi la loc şocul pozitiv, vor mai fi câţiva aleatorii, random, pe care nu-i poţi citi din prima, care îţi vor trage clapa cu o zi înainte,atunci când deja prezenţa lor e calculată pentru transport, cazare, păpică, loc la cea mai bună masă să se simtă omul bine, cadou personalizat la care te-ai scremut să te gândeşti, dedicaţii de la naşu mare etc. Da, sunt si din ceilalţi, pe care îi inviţi ştiind că te vor refuza, doar că îţi face plăcere să-i inviţi şi unii dintre ei te vor surprinde plăcut şi vor apărea.
Vor fi şi din cei care scurt pe 2 îţi vor trage ţeapă fix în ziua aia. Fac mâine recensământ şi vă zic ce şi cum. Teoretic ar trebui să fie şi din cei care apar neanunţaţi, dar în cazul meu locul e suficient de inaccesibil încât să nu fie nici naiba în trecere pe acolo.
Da, suntem cu toţii regula şi nu excepţia.
Acum că am trecut de detalii a la miresici.ro, mai am doar două lucruri de spus.
1) vorbeam marţi seara la o (mai multe) beri cu un total necunoscut, vecin conjunctural de masă, care îmi spunea că atunci când te căsătoreşti, indiferent cum o faci, e ca şi cum ai ara. Întorci tot pământul cu fundul în sus şi o iei de la zero. Vezi buruienile, scarmeni ţărâna, alegi grâul de neghină… E – mai plastic de atât nu o putea exprima. N-am trăit revelaţii. N-am trăit dezamăgiri de nedescris. Am trăit în schimb o clarificare, pe care o găsesc benefică şi pe care v-o recomand.
2) dacă vă apucaţi vreodată de o nuntă, indiferent cum ar fi ea, încercaţi s-o faceţi aşa cum vreţi voi,dar fără să vă înverşunaţi. O să fie foarte greu, deşi nu pare la început, dar dacă găsiţi echilbrul ăsta între maturitatea de a face lucrurile aşa cum îţi doreşti şi de a-i înţelege în acelaşi timp şi pe alţii, totul este perfect.
Gata, over and out, încerc să înfig cornul câteva ore, până îmi înfige mie coafeza floarea-n coc.
Aici e bine. Apa e albastră, peştii jucăuşi la vedere, băutura bună, temperatura de vară. Stelele-s cinci, pe terasa hotelului dizeoza îi zice bine jazzy, oamenii-s frumoşi şi mâncarea gustoasă.
Ca să-mi înec frustrările legate de absența repetată la Peninsula (da, se pare că nici anul ăsta nu pap mohair), am purces spre domeniul Știrbey să vedem care e faza cu Summer Well, un festival ca o vacanță, ziceau ei.
