Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
Ajunși la operă – ce să vezi. O grămadă de lume. Ne-am așezat și noi pe iarbă și ne-am delectat.
Frumos, lume de toate vârstele, mai mare dragul să vezi băbuțele pe iarbă fredonând în șoaptă arii celebre.
Două minusuri – să-l bage cineva pe Alexandru din Declarație de dragoste (Adrian Păduraru) la niște electroșocuri ceva. Prezentator mai mucificat de-atât n-am mai văzut de multă vreme. Poate-s eu prea critică, dar când ajungi să citești George Gershwin exact asa cum îl vezi scris, cred că e cazul să te duci sa dormi.
Al doilea minus n-are nicio legătură cu evenimentul în sine, ci cu mintea unor oameni care vin cu copii de 5-6 ani la un eveniment cu muzică de operă. Bre oamenilor, eu înțeleg că dacă faci copii nu înseamnă că trebuie să mori social, dar cam cum vă imaginați voi că vor sta 5-6 copii mici cuminți la un asemenea eveniment? Credeți că dacă-i șușuiți din când în când se vor potoli? Think again. Dacă aș fi fost în locul plozilor ălora știți ce aș fi făcut? Exact același lucru, pentru că aș fi avut 5 ani și m-aș fi întâlnit cu încă 5 copii de-o seamă cu mine, în ceva ce seamănă a parc, în timp ce părinții mei ar fi ascultat o muzică care m-ar fi plictisit la culme. Aș fi zbierat și aș fi alergat enervând pe toți cei din jur. Doamne, dă-mi minte dacă fac vreodată copii, să nu-i torturez nici pe ei nici pe cei din jur cu idei de genul ăsta.
S-a terminat cu artificii. Foarte frumoase. Pentru toată lumea, mai puțin pentru o fetiță de vreo 4 anișori care plângea cu mâinile la urechi repetând printre lacrimi că nu îi place, în timp ce mă-sa (care o ținea în brațe) încerca s-o convingă să se uite. Păi dacă nu îi place și vezi că nu mai are aer de plâns, la ce dracu’ o mai chinuiești, femeie? Crezi că o să se oprească brusc din sperietura de moarte și va începe să bată din palme? Nu, cel mai probabil se va feri de artificii muuuuultă vreme, mult mai multă decât ar fi cazul.
În fine, iată cum am divagat. Nu mă luați în seamă, a fost foarte frumos, dar nah, de ce să ai o atitudine pozitivă când poți, lejer, să ai una negativă, nu?
Altfel spus, mi s-a făcut poftă de operă, abia aștept să înceapă stagiunea.
Am dat apoi o tură prin centrul vechi, unde fauna de piți e pe cale să preia conducerea, ceva de speriat. Am reușit să găsim o masă la O’Hara, unul dintre locurile noastre favorite, am mâncat foarte bine, am azvârlit niște bere pe calea gâtului și așa s-a făcut duminică. Adică ziua în care am mers la Tete-a-tete, în Herăstrău, loc în care încerc să-mi fac vânt de ceva vreme, dar nu reușesc. De data asta am reușit, pentru că erau acolo Violin meets Guitar (n-ați uitat, nu?), și doar nu era să ratăm așa ceva. Ne-a plăcut locul, aud că au o mulțime de evenimente interesante, trebuie neapărat să revenim cu alte ocazii.
Ne-am împiedicat un pic și pe la Baraka, unde am rumegat bine ce s-a întâmplat în ultimele zile, după care acasă, că acuș se face luni. În dulcele stil clasic, weekendul s-a terminat cu o insomnie de toată frumusețea, da’ nu-i bai.
Ca să-mi înec frustrările legate de absența repetată la Peninsula (da, se pare că nici anul ăsta nu pap mohair), am purces spre domeniul Știrbey să vedem care e faza cu Summer Well, un festival ca o vacanță, ziceau ei.
Și, of, simt cum inspirația nu se apropie deloc de mine, însă voi spune cu cuvinte simple, cât pot eu de simple, că a fost frumos, domne. Nu chiar ca un festival, ci chiar ca o vacanță, că bine au zis. (poze aiciși aici).
Lume pe iarbă, defilare de modă (cine are pălărie mai hipstărească sau ciorăpei mai colorați), liniște, pădure, lac, sezlonguri portocalii, copii, mâncare indiană, nachos, cutiuțe de picnic, Sunset Cafe (de la Fratelli), Club Control și mai departe de toate, incredibil de multă curățenie deși, cel puțin în prima seară, containerele de gunoi mi s-au părut insuficiente. Fără semințe, fără cocalari, fără fum de mici. În primă instanță – doar bere pentru consum alcoolic, dar după o cercetare aprofundată, puteai să dai peste vodka and co din Control și Sunset Cafe.
În prima seară m-am delectat cu Noisettes, mi-a plăcut enorm solista, și prezență, și voce, și suflet, și tumbe. Frumos.
Plan B a început genial, cu :
Ne-am retras dupa aceea la Sunset Cafe, să sorbim un Mojito, o atenție, iar pe la 1 ne-am scurs ușor printre copaci și apoi la casa de lângă piscină, unde printre un cârnăcior rece, un JB cu cola, bere la pet și bancuri cu accent moldovenesc, ne-a prins ora 4.
A doua zi cheful inside a fost mult mai mic, din cauza orei 4 de mai sus, dar totuși ne-am înființat pe același Domeniu Știrbey, în aceeași atmosferă generală de picnic civilizat. Am ajuns destul de târziu, în timpul Raveonettes. The Wombats au pus ceva suflet (și alte substanțe, am o bănuială, dar a fost bine):
A urmat capul de afiș, Interpol. Care a cântat foarte mult, corect, dar fără feeling (just my feeling).
Evident, impresiile au fost determinate și de lipsa cronică de chef, a mea și a găștii (am văzut și români entuziasmați). Dupa 3 melodii ne-am retras la plimbărică și am revenit aproape de final, când ne ceream acasă de somn și dor.
Am plecat cum am venit, printre copaci, necălcând pe peturi și pahare ci direct pe potecuță, cu luna mare și frumoasă în față.
Acestea fiind spuse, doresc Summer Well-ului viață lungă și fericire, că nouă ne-a dăruit două zile… ca o vacanță. Și sper că titlul festivalului nu înseamnă că fără Interpol treaba nu se repetă.
Și o cronică poate mai inspirată decât a mea – aici
Păi cum, doar d-abia ce m-am măritat.
Mda.
Mă bântuie de ceva vreme gânduri. Către alții. Doruri, dorințe de comunicare, impulsuri să zic lucruri.
De genul – dragilor, învățați un singur lucru. E greu (deși pare ușor), dar străduiți-vă și veți reuși să îl învățați. Dacă vă deprindeți cu el, îl credeți și faceți totul în virtutea lui, atunci lucrurile nu pot merge decât bine.
Preambulul – în viața asta nu contează decât oamenii pe care îi aveți aproape. Că sunt prieteni, că sunt iubiți, că sunt soți sau colegi de muncă. (părinții nu intră în discuție, ei sunt din start tot ceea ce trebuie, în cele mai multe dintre cazuri. Dacă nu sunt, se aplică regula de mai jos).
Și apoi ideea de care ziceam mai sus – dacă cineva vă iubește/apreciază/prețuiește, atunci el/ea o face pentru ceea ce sunteți, pentru ceea ce vreți să fiți și pentru ceea ce vă doriți să deveniți. Nu-și dorește să vă modifice, nu-și dorește să-și creeze iubitul/prietenul/colegul perfect. Vă acceptă, vă sprijină, vă sfatuiește. Nu vă lovește, dărâmă, interzice.
Dacă aveți asta, în general vorbind, sunteți pe drumul bun.
Ș-apăi, că vorbim de prieteni, așa mi s-a făcut un dor de Portugalia de la Ionouka de nu vă pot zice:
Later edit 2: Am lansat serviciile de wedding planning. Detalii aici. Later edit: e oficial, mă apuc de organizat nunți. Dacă vă interesează subiectul, dați un mail pe adresa de contact. Se pregătește și un site…stay tuned.
Acum, că ne-am liniștit frumușel, să vorbim mai pe înțelese. Da, acesta este un post de mulțumiri. Îi voi pune în ordine cronologică pe toți cei vinovați de nunta de sâmbătă. Le datorez postul ăsta, iar dacă nu mai aveți chef să citiți de nunți și alte lucruri, atunci sunteți invitații mei să închideți pagina acum.
Bon.
Mai întâi și mai întâi a fost vina noastră, că ne-am hotărât s-o comitem și că ne-am hotărât de asemenea s-o facem și cu zgomot. Cum în ziua de azi nunțile sunt de două feluri – restrânse și pe gustul mirilor, sau cu tămbălău dar pe gustul neamurilor, iar noi voiam o combinație între cele două – ne-am înhămat la mare chin. Dar a meritat. (și nu, combinația nu era restrânsă și pe gustul neamurilor).
Apoi a fost vina celor de la I Do Weddings, pentru că au SEO bun și au ieșit primii la search pe google în august 2010 și pentru că ni s-au părut suficient de cool ca oameni cât să semnăm cu ei fără să căutăm alternative mai apropiate de București, mai fastuoase sau mai ieftine. Doar ne-am convins că aproape toate celelalte corturi ne cer sume imense pe chirie și exclusivitatea majorității serviciilor.
Locul se află la aprox. 25 de km de București, imediat după Brănești și Izlaz, înainte de intrarea în Fundulea. E un cort aflat pe o colină, lângă un lac sălbatic. Nu e potrivit dacă visați piscine și fast, dar e foarte potrivit dacă nu sunteti foarte conformiști, vreți ceva altfel, vreți să dați muzica cât de tare vreți și vreți o nuntă la cort care să nu ia și pielea de pe voi. Oamenii au și firma de catering cu mâncare foarte mișto, ne-au oferit alternativă la sarmale o lasagna de pui, iar servirea celor cu care lucreaza e ireproșabilă. Nu a fost nici macar un om care să nu vină la mine și să mă felicite pentru selecția ospătarilor pentru care, de altfel, nu am niciun merit. Meniul variază între 55-68 de euro (parcă, posibil să mă înșel) în funcție de tipul lui (există și posibilitatea de bufet suedez), iar băuturile se iau tot de la ei, dar e Open Bar și conține absolut tot ce comandați în cantitate nelimitată. Noi am solicitat Jim Beam, Absolut, Beefeater, Havana, Campari, Cinzano și încă niște chestii, bere Becks, bere fără alcool, plus RedBull (nu alt energizant) și toată gama de răcoritoare coca cola,cafele, santal etc și nu am rămas nicio clipă fără ceva. Evident, au și vin alb/roșu nelimitat. Altfel spus, oamenii sunt foarte flexibili, deschiși la orice dambla ai avea, deschiși la minte în general și la orice alt furnizor le-ai aduce pe cap. Îți pot oferi toate serviciile, însă nu ți le bagă pe gât. De la ei am mai luat transportul via microbuz, operatorul Vali (f ok omul, mi-a răspândit toate temerile legate de cameramanii care-ți bagă obiectivul în suflet și lumina în ochi) și au venit pe fix ultima sută cu idee de mărturii – niște ghivecele cu violete așezate pe masă la plecare, au avut real succes la public. Torțele, tul-ul de pe balustradă, plasele de lumini din copaci și reflectoarele de pe ponton au fost on the house. iar totul a fost manageruit de Liana Siteavu care e cam cea mai înțelegătoare persoană din lume (e adevărat că nici noi n-am fost chiar cei mai groaznici clienți din lume… :D).Alt punct de bonus care trebuie menționat e că am achitat tot restul notei luni la prânz, deci nimic de genul socoteli de dimineață prin cort…
Cea mai amuzantă fază a fost că am schimbat peștele cu o seară înainte. Lucian ne-a sunat că are o rețetă nouă, cu sos de ghimbir și lime. Cum să facem să gustăm, că nu aveam timp. Așa că ne-am văzut în fața poștei din comuna Pantelimon, chiar lângă biserică, vizavi de lac. Noi veneam de la cort, duseserăm lada de înghețată și recuzita pentru colțul foto. Am coborât din mașini ca într-un schimb de lucruri ilegale, și ne-am întâlnit la mijloc. El avea o farfurie de plastic cu peștele și două furculițe de unică folosință. Am gustat, i-am dat ok-ul, a plecat să pună peștele la marinat. Era vineri, ora 19.00, câteva ore înainte de eveniment.
Următoarea pe lista de mulțumiri e Maria Hedengren pe care am găsit-o întâmplător pe net în septembrie 2010 în timp ce căutam cu totul altceva. Am dat efectiv peste blogul ei și am rămas vrăjită de fotografiile de la nunți, nu-mi venea să cred că-s făcute în România.Am contactat-o, mi-a răspuns, m-am văzut cu ea și asta a fost. Nu am căutat un alt fotograf, am întrebat doar stânga dreapta de alte prețuri, am realizat că mă va costa sensibil mai mult decât ce am mai auzit, însă a fost un preț pe care am fost dispusă să-l plătesc pentru asemenea fotografii. N-am primit deocamdată decât vreo 5 teasere și pot să vă spun că arată ireal de frumos (vedeți câteva în postul anterior). Va mai dura puțin, pentru că munca la ele durează. Nu sunt niște poze (am o mulțime de poze de la prietenii veniți la eveniment), sunt niște fotografii. Și aici repet – dacă vreti doar niște poze ceva mai bine încadrate și realizate, multe cantitativ, există o mulțime de soluții mult mai simple și mai ieftine decât un fotograf de genul Mariei, și nu e nicio problemă aici. Fiecare are în minte ce-și dorește și care e prețul dispus să-l plătească pe diverse lucruri. Pentru mine, însă, fotografiile au fost extraordinar de importante și știu acum că Maria a fost pentru mine alegerea perfectă, fotograful pe care mi l-am dorit întotdeauna la nuntă.
La nuntă, Maria nu a venit singură, ci însoțită de Costin Gheorghe – asistentul ei pentru nunta noastră. Costin n-a stat degeaba, ci a făcut și el fotografii (unele dintre ele extrem de reușite). Așa că mulțumiiim, Costin! 😀
Maria a atras-o după sine pe Iulia Munteanu de la Event Designs printr-o simplă recomandare. Mă interesa în primă instanță un florist priceput, nu neapărat cel mai celebru. Am intrat pe facebook, m-am uitat la câteva fotografii și m-am convins că îmi plac la nebunie. Ne-am văzut apoi cu ea într-o cafenea, i-am povestit câte ceva despre conceptul pe care îl avem în minte pentru nunta asta (respectiv ,,nuntă ca-n filme” – deh, publicitara din mine nu poate să stea liniștită) iar ea ne-a promis o propunere în scurt timp. Cam într-o lună a revenit cu prezentarea respectivă, ne-a plăcut, ne-am văzut mai apoi și cu o prezentare extinsă, am căzut de acord și am purces. La fel, Event Designs a fost singura firma de gen cu care am discutat în acest sens. Nu am căutat să comparăm oferte, să întrebăm lume, să cerem recomandări. Am mers pe instinct. Asta se întâmpla prin noiembrie 2010, când a intrat în scenă și colega ei Veronica Mocanu, care a tras la managementul de proiect (care a fost… a fost destul de complicat). Odată cu ea au intrat în joc și alți oameni din echipă, cu care nu am avut onoarea, însă pe care i-am simțit acolo, la butoane. Trebuie să știți că tot ce a fost pe mese, vazele alea minunat luminate din interior, fețele de masă bleumarin până în pământ, florile de vis (inclusiv buchetele și lumânările pentru biserică), umbrelele suspendate de pe ring, ideea cu paparazzi și executia ei, ideea colțului foto, panourile de peste tot, clachetele direcționale, popcornul, bilețelele de pe pahare, ramele foto de pe mese, pomișorul cu urări și tot ce nu-mi mai vine acum în cap au fost ideile Event Designs. Eu nu am de spus decât că am fost absolut blown up cand am intrat în cort, pentru că n-am ținut să văd mostre sau bucăți din procesul de execuție pe parcursul celor 6-7 luni. Totul a fost montat in doar câteva ore (mi se șoptește în cască despre actul de eroism al unui domn din echipa lor care a venit pe teren plin de febră ca să zic așa). Altfel spus, n-am simțit nimic mare lucru din eforturile muncii din spate, cel puțin cel din ultimele zile. Știu doar că am ajuns acolo și că locul era transformat ca prin magie într-un spațiu extraordinar.
La sfârșitul lui decembrie intrau în scenă și Violin Meets Guitar (Cristi Horia și Emilian Florentin Gheorghe) peste care am dat la un party privat de la Leo Burnett. Știți deja cum e cu instinctul – m-am dus direct la ei, i-am întrebat dacă vin la nuntă, ei au zis direct că da, iar restul e istorie. Despre ei nu cred ca are sens să vă mai povestesc, știți că sunt fana lor. Am fost întrebată de unde îi știu, cum de i-am găsit, au făcut ravagii pe scurt. Nici nu mă așteptam să fie altfel.
În ianuarie m-a lovit damblaua cu rochia. După o săptămână de pierdut nopți întregi pe net, am plecat la probat. De una singură. Am probat 3 rochii în centrul vechi și 3 la Bien Savvy. Cea de-a patra rochie probată (prima de la Bien Savvy) a fost The Dress. N-a fost nici pe departe rochia pe care mi-o proiectasem în minte pentru evenimentul meu la cort, în aer liber. Îmi dorisem o rochiță vaporoasă, ușoară, stil babydoll sau empire și iată-mă căpătuită cu o rochie rigidă stil A (lumea a zis ca e de prințesă, dar iertați-i, că nu știu ce vorbesc…), de tafta groasă dark ivoire, cu vreo 3-4 straturi și corset rigid cu broderie. Superbă. Din secunda în care am văzut-o pe mine i-am zis baby, te iubesc și am luat-o. Am oscilat, ce-i drept, între ea și prima rochie probată, însă dupa o zi și ceva de deliberări decizia era luată, fără probe suplimentare. Așadar în martie am achitat-o integral (n-a fost ATÂT de scumpă, era model Marabu, La Sposa 2008, aflată în outlet) și în aprilie era deja modificată la atelierul Bien Savvy. Respectiv avea trena tăiată (yeah, I did it, fuck it!), era puțin scurtată și avea niște modificări pe la corset.
După ce am terminat cu rochia, am început să caut – tot pe net – sursa de machiaj. Nu voiam ceva încărcat, dar nici my usual spoială. Am ajuns pe site la Gabi Cheresteș, i-am dat un mail, am aflat un preț (care mi s-a părut rezonabil) și m-am și programat.La momentul respectiv, prin martie adică, avea o singură ora disponibilă pentru ziua aia, așa că – la fel – n-am mai stat să caut nimic, m-am programat și gata. Machiajul meu de sâmbătă a fost exact așa cum mi-am dorit și cum l-am solicitat, cel mai frumos din lume :). Recomand din toata inima pe Gabi pentru orice moment în care aveți nevoie de un machiaj ceva mai pricopsit, e extrem de drăguță, iar rezultatul e astonishing.
A urmat punerea la cale a restului de fond sonor, chestie pentru care am început s-o sâcâim pe Clara. Aici intră în scenă Clara, colega mea de 1-8. Pentru cei care ați fost sâmbătă la nuntă, trebuie să știți ca ea este inginerul de sunet, fata pe care ați văzut-o la butoane, lângă DJ și VJ. Ea este cea care a adus boxele alea mari (care au năucit generația veche, de-au amenințat că boicotează nunta), sunetul ăla brici de pe tot parcursul nunții și, în plus, luminile alea colorate de erau pe lângă pereți și care au vrăjit pe toată lumea. Ea mi-a recomandat pe DJ Iulian și pe Marcă Înregistrată care au fost BE-TON (știu, știu că v-au plăcut, a fost cam mișto muzica, nu?). Respectiv a venit cu duba pe la 12 și a instalat împreună cu doi tehnicieni toate minunățiile alea în spatele cărora voi poate nici nu știți câtă muncă a fost. Tot Clara l-a adus după sine pe Dome, cel care a făcut filmulețele și proiecțiile cu toate cele, la care a muncit de i-au sărit ochii din cap, că i-am dat poze abia cu o săptămână și ceva înainte de event. Tot el ne-a proiectat dansând la nici 10 minute după dansul în sine.
Că veni vorba de Marcă Înregistrată, oamenii or fo cum nu se poate mai bine! Recomand grav.Noi nu i-am ascultat înainte de nuntă, am mers pe încredere și am primit mai mult decât ne așteptam. Ne-au servit ce-am selectat din playlistul lor extins (care altfel era f ok cu totul) Robbie Williams, RHCP, Blur și alte câteva chestii interpretate foarte misto. La final ne-au întrebat dacă pot cânta ceva ce nu e în playlist – evident că da – și au băgat un Kings of Leon de a stat mâța în coadă.
Pe la sfârșitul lui aprilie am mai declanșat o criză – aia religioasă. Vedeți voi, la începutul discuției stabiliserăm că facem ceremonie în aer liber, fromos, pe ponton la I Do Weddings. Toate bune și frumoase până au început să mă bântuie coșmarurile legate de furtuni sau caniculă, deloc neîntemeiate dacă ne amintim ce temperaturi au fost sâmbătă pe la amiază…Prima biserică unde am găsit liber a fost Boteanu, o alegere excelentă după cum s-a văzut mai târziu. N-a fost nicio nuntă înaintea noastră, niciuna după, corul a fost sublim, coregrafia cu intratul nostru printre oameni, ca în filme, de mare angajament, preotul tenor la mare înâlțime… Cât despre legendele legate de prețurile absurde ale bisericilor din centru – sunt legende, cel puțin legat de biserica asta din fix buricul târgului, lângă ateneu.
Verighetele au fost luate de la Coriolan, unde am ajuns tot cu sfântul Google. După o vizită scurtă prin Unirea, unde n-am găsit nimic pe gustul nostru, am băgat online, cum știu mai bine. Așa am dat de oamenii ăștia foarte drăguți, care au showroom tot undeva pe la Unirea, unde am găsit verighete așa cum ni le doream, simple si frumoase.
Am găsit și pantofi pe la Veronesse, destul de ușor. Au fost comozi, cu toc destul de mic, totuși am ajuns invariabil la șlapi după 11 noaptea.Poșeta a fost aceeași ca la cununia civilă (i-am scos breteaua doar), găsită la C&A la un preț modic.
Costumul lui Vlad a fost luat pe ultima sută, după îndelungi căutări. Am vrut să ajungem la Apaca, dar într-un final Unirea ne-a convins. Cămașa, papionul și butonii au fost tot de la Unirea, pantofii de la Zara.
Voaleta și cerceii mirobolanți, atât de admirate și una și alții ca să zic așa, au fost găsite pe siteul Josephine. Cerceii au fost adaptați la cerere (respectiv lungiți), dar fac parte ca idee din ultima colecție. Aceeași discuție – văzut, plăcut, comandat, plătit. Nicio comparație de prețuri, nicio îndoială, mers în față ca berbecul. Brățara a fost găsită la Meli Melo din Cora în seara dinaintea nunții, pe la 9.
Ar mai rămâne de adresat mulțumiri Ilincăi și oamenilor de la Saga, de unde am împrumutat un proiector de lumină, un scaun de regizor, o clachetă și o portavoce pentru decorul de fotografii și Veronicăi care m-a ajutat cu împrumutul unei lăzi de înghețată și a unui cost foarte bun pentru înghețata din lada respectivă. Da, am avut înghețată la liber, munți de înghețată, tone de înghețată.
Tortul a fost făcut la cofetăria Tic Tac. L-am ales impulsiv la degustare și a fost foarte simplu, îmbrăcat în marțipan alb și atât, cu hortensii albastre naturale între etaje (ca să mascheze golurile). Mă apucase la un moment-dat damblaua să fac un tort albastru Corpse Bride inspired, înnebunitor – și găsisem și unde să îl fac, respectiv la Sweet Ela. Din păcate munca la un asemenea tort și calitatea materialelor folosite de ei duceau la un preț care depășea cu mult bugetul, și așa avariat de toate lucrurile de mai sus la care n-am fost dispusă să fac rabat. Până la urmă am optat pentru tortul pe care îl alesesem inițial și am fost foarte liniștită, a fost foarte, foarte bun și de o frumusețe simplă mai mult decât suficientă.
Pentru coafura am fost la Mari, la Salonul Miki (pe Radu Beller), dar asta n-a fost nimic nou. Merg la ea pentru chestiuni legate de coafura de vreo 3 ani așa… Tot ea a comis și coafura pentru cununia civilă. O mai găsiți acolo, la salon, până prin toamnă așa (când se mută în altă țară, sniff). N-am făcut nicio probă, am mers pe mâna ei și a ieșit super. Vă recomand în general să mergeți pentru coafură la persoana care vă coafeaza în mod normal, pentru că vă cunoaște, știe cam ce vă doriți în mare, șansele s-o dea în bară sunt mult mai mici decât în oricare altă parte. Dacă nu aveți așa ceva și vreți o coafură tare până în septembrie, duceți-vă la Mari (vă dau numărul ei dacă vreți).
Last, but not least, mulțumirile se duc către prietenii mei care m-au ajutat cu orchestrarea unor nebunii – grupul de paparazzi de la intrare și hostesse la panoul de primire, cel cu bilețele, mese și fotografii cu noi ce urmau să fie dezvăluite după sosirea ultimului invitat, singurii pe care i-am boscorodit pe motiv de întârziere. Să mă explic – pentru ei a fost o întârziere motivată de dorința și intenția bună de altfel de a mă ajuta (achiziționarea unui card foto pentru cât mai multe dovezi de la locul faptei, celalalt card fiind pierdut), iar pentru mine a fost o catastrofă, moarte, crimă, inutilitatea unor discuții din ultimele zile, neputința de a mai da timpul înapoi și de a mai repara momentul, dorința de a fi dat mai multe explicații la momentul potrivit etc. S-au supărat pe mine, eu m-am suparat pe ei pentru că s-au suparat pe mine în ziua aia și s-au lăsat răniți de mine care eram în mod evident vulnerabilă și pe o butelie cu gaz. Eu zic că discuția s-a încheiat, oamenii au zis las-o mah că e nebună, eu am zis lasă-i măh ca nu-mi stric nunta pentru asta si totul a fost bine până la urmă, la final eram prieteni. Much ado bout nothing, scena a durat cu totul câteva minute.
În mod paradoxal nimic altceva nu mi-a mai putut tulbura starea de spirit, deși au mai fost 2-3 incidente pe care le-am ignorat văzându-mi de zbănțuială. Mi-a fost chiar apreciat calmul, se pare, de către oameni care au mai avut de-a face cu bridezille.
Evident, multe se datorează și părinților care deși au acceptat destul de greu ideea că ne ocupăm exclusiv de organizare, că revoluționăm muzica de nuntă și că facem la dracu-n praznic, ne-au ajutat in the end foarte mult.
Boon, să-mi trag și eu sufletul.
Deci dacă vă întrebați cine a făcut ce a făcut, răspunsul este că nu eu, ci toți oamenii ăștia pe care îi vedeți înșirați mai sus. Și cărora le mulțumesc, dragilor, am făcut cu toții treabă bună, iar noi doi am avut the best wedding ever.
Btw. Să nu credeți niciodată dacă vi se spune că la nunta voastră nu vă puteți distra.
Dacă ați trecut vreodată pe lângă Biserica Anglicană și ați văzut restaurantul Chez Marie, dar nu v-ați oprit puțin acolo, mare rău ați făcut. Și așa am făcut și eu, până n-am mai făcut, respectiv până m-am dus să-l testez în vederea festinului de după cununia civilă. Locul mi-a fost recomandat de Prințesă, așadar rău n-avea cum să fie, judecând după experiențele anterioare. Totuși, aveam rezervele mele (majoritatea prejudecăți) cum că ar fi de fițe un pic, că poate servirea e scorțoasă, știți voi, lucruri d-astea.
Așa că ne-am dus într-o seară să vedem care e treaba.
De când am intrat am văzut că imaginația mea era depășită, în sensul că locul este într-adevăr unul elegant – așadar probabil fițos (nimic mai fals). Lumea era de bună calitate (deși ușor corporatistă), atmosfera plăcută. Am luat loc la o masă și am zis să vedem ce se întâmplă. Menu-ul ne-a fost înmanat repejor și chiar pe cand ne întrebam la ce folosesc farfurioarele de pe masă ne-am lămurit, căci o farfuriuță cu măsline și unt, precum si un coș cu chifle au aterizat pe masa noastră.
Aha! Deci e cu couvert, specia aceea de aperitiv care îți e cum s-ar zice băgat pe gât! Temerile mele începeau să se adeverească. Și am zis – bine domnule, ori la bal, ori la spital, măcar să vedem ce e cu măslinele și atenția.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am mâncat în viața mea măsline mai bune, iar chiflele calde se duceau uite-așea pe gât unse cu unt. Deci și doar pentru măslinele alea trebuie neapărat să mergeți să le gustați – sunt marinate cu ceva… eu zic că e usturoi, Vlad zice că ar fi simțit ceva brânză, posibil să fi fost amandouă, mai multe, sau niciuna.
Mâncarea pe care am comandat-o a venit aproape instantaneu. Cred că nici la McDonalds nu vine așa repede. Eram abia pe la a treia măslină, aproape că am fost dezamăgită că am brusc mai multe puncte de interes și trebuie să aleg.
Eu am comandat o gustare caldă – și anume Quesadilla. Care la Chez Marie vine în niste lipii foaaarte fine, excelente, iar sosul nu e practic un sos, ci un amestec iute de legume tăiate bucățele mici mici, absolut genial. Consortul a avut o salată Caesar pe care a hăpăit-o până la ultima frunză cu mormăieli, de unde trag concluzia că a fost ceva deosebit. Quesadilla mea avea și o frunză de salată de decor pe care nu m-am putut abține s-o gust. Șoc și groază, oameni buni, avea gust de… salată! După ani de zile de mestecat frunze verzi fără niciun gust în căutarea senzațiilor tari românești din copilărie, am găsit în sfârșit o frunză de salată cu gust, la Chez Marie. Trag concluzia că și aia din Caesar era la fel de bună, de unde și mormăielile.
Am cerut nota și am solicitat o rezervare pentru vineri, la 16.30. Ospătarul a fost deosebit de amabil, ne-a îndrumat către niște aperitive bune de pregătit dinainte (vinete și icre de crap) ca să nu suferim până se gătește pentru 15 oameni. Nu ni s-a cerut niciun avans, garanție, ipotecă sau eu mai știu ce altă absurditate, ci doar un număr de telefon și rugămintea să anunțăm dacă intervine ceva. (am uitat să zic că couvert-ul ăla a fost 3,5 lei de persoană, deci foarte ok pentru cele mai bune măsline din lume și chifle cu unt).
Vineri la ora stabilită am fost acolo. Mesele erau aranjate exact așa cum am solicitat, temperatura numai bună (afară era pârjol, remember?), muzica foarte plăcută, m-aș hazarda chiar să zic că foarte bună. Nici nu-mi așezasem bine pe scaun fundul proaspăt măritat, că minorul din gașcă avea deja în față o înghețată King Size. De unde a produs-o și când a apărut mai exact n-aș ști să vă explic, dar a fost ca în David Copperfield. Au apărut repede și vinetele+ icre, care au fost excelente, plus chiflele deja celebre. S-a băut berea casei (draught, produsă special pentru Chez Marie de unul dintre producătorii de bere, nu dăm nume, nu facem reclamă).
S-au mai comandat niște aperitive care arătau foarte, foarte bine și s-a trecut și la mâncarea serioasă. Care a venit uimitor de repede, adica în mai puțin de o oră. Judecând după faptul că am fost 15 persoane care ne-am aruncat la șnițele, pui chinezești, miel, rață, porci și alte animale, eu zic că s-au descurcat mai mult decât onorabil. Plus că pe masă erau încă antreuri diverse, cafelele și vinurile treceau de numa-numa, nici n-am simțit când a apărut mâncarica. Mâncărică pe care n-am mai putut-o mânca și pe care oamenii au insistat să mi-o pună la pachet (și ce bună a fost pe la 6 dimineața, după party…). Lăsând toată mâncărica în farfurie, m-am aventurat la desert. Fondue de ciocolată. Ok, despre asta n-am să vorbesc foarte mult, pentru că mă voi îneca cu băluțe. A fost mortal. Deadly. Brilliant. Ceilalti și-au luat înghețate, dar n-am apucat să-i întreb cum au fost pentru că înotam în fondue-ul ăla cu mintea rătăcită mai rău decât de cântecul sirenelor.
Nota a fost atât cât ar fi trebuit să fie. Nicio surpriză neplăcută. Amabilitatea a fost menținută până la final, cred că nici măcar mini invitatul nostru în vârstă de 3 ani nu are vreo plângere.
Da, poze. Ei bine, poze nu am. Nu s-au făcut, nu exista, nu avem, dar că propun să vă duceți să luați singuri poze mentale că merită rău de tot.
Dacă mă întrebați cum a fost o să vă zic că a fost exagerat de frumos. Dacă nu mă întrebați cum a fost tot o sa vă zic că a fost exagerat de frumos. Oricum ați da-o, eu o s-o țin pe a mea, că a fost exagerat de frumos. Deci n-aveți cale de scăpare.
A fost cald, a fost soare. A fost extrem de cald și de lumină și totuși nu am simțit nevoia ochelarilor de soare (în general nu prea pot trăi fără ei). Dacă a fost cum mi-am imaginat? Nu, a fost mai bine decât mi-am imaginat. Și mai scurt.
Dacă mi-am schimbat semnătura? Da, mi-am schimbat-o. Dacă am exersat-o mult? Nu, m-am hotărât la ea ad-hoc, când am semnat. Până la respectivul moment credeam că am să mi-o păstrez pe cea veche, și așa e indescifrabilă.
Dacă am primit multe flori? Am primit o găleată, 7 vaze și trei sticle tăiate de plastic, transformate în vaze. Atât de multe încât a doua zi mi-a luat cam o oră să le sortez, să le bibilesc, coafez și etalez prin casă.
Dacă am primit cadouri? Da, am primit și cadouri. Foarte frumoase toate. Repetitive? Ei bine, nu! 🙂
Dacă s-a aruncat cu orez? Da, s-a aruncat și cu orez. Și n-ar fi fost la fel de frumos dacă nu s-ar fi aruncat, deși dacă aș fi fost întrebată înainte aș fi zis sa nu cumva să prind bob prin preajmă.
Dacă au venit acordeoniștii să ne bâzâie și a fost nevoie să fie plătiți ca să nu mai cânte? O, da. But it was sort of fun, acum că stau să mă gândesc la asta.
Dacă s-a plâns? Da, maică-mea a plâns până la deshidratare. Dacă am plâns eu? Nu, deși aveam un nod în gât încă din momentul în care am coborât din taxi.
Dacă sunt fericită? Da, sunt. Dacă sunt liniștită? Foarte.
Începe ca orice zi cu mersul la birou. Se stă la birou, nu tocmai degeaba, ba chiar din contră.
Pe la 6 jumate plec spre evenimentul de socializare de la Portobello (nu, niciunul din locurile alea minunate din lume, ci alt loc minunat, din București, fix lângă Ateneu). Trec pe lângă mașini de epocă gata lustruite de expoziție. La 7 fug înapoi către birou pentru că absolut căscată cum sunt am uitat să fac ceva.
Mă întorc la Portobello. Lume trendy-cool, Martini, Peroni, Evian, Tricouri de carton suspendate pe strada, DJ, câteva măsuțe standing. Totul pe stradă.
Portobello este, citez, un magazin simplu, discret, cu o poveste și un concept bine definite, unde hainele sunt lucrate manual, în serie limitată.
Materialele folosite sunt toate naturale: bumbac, mătase, lână. Principalul articol vestimentar este tricoul simplu de bumbac, pe care îl poartă oricine, oricând, dar și câteva rochii, fuste, jachete, care pot fi ușor adaptate în funcție de personalitatea fiecăruia, de ocazia în care sunt purtate (de zi, seară, birou, etc) și indiferent de anotimp . După paharul (MARE) de Martini, luarea la cunoștință și câteva priviri în jur am reușit să ne relaxam de tot.
Pe la 9 și ceva am luat-o la picior către centrul vechi. Unde am poposit la O’Hara, irish pub-ul de pe strada Franceză, loc unde se întâmpla asta:
Și am plecat dănțuind irlandezește (Lord of The Dance himself ar fi fost invidios), nu de alta, dar azi e de treabă și nu se cade să ne înecăm în prea multă bere. Mai ales după Martini ăla de la Portobello, mmm…
Şi ce am ascultat printre altele, aseara. Şi uite aşa aflăm că London e irish down deep inside.
Cum cine? Venerabila vârstă de 15 anişori. Ori 2. În caz că aţi uitat, anul trecut pă vremea asta făceam o controversată listă de dorinţe. . Că vreau aia, aia şi aia. Parte din ea s-a realizat, parte nu, deh, ca-n viaţă, nu poţi să le ai pe toate.
Anul ăsta nu mai avem listă. Nu că n-am avea petrecere, au contraire, planurile sunt măreţe. Dar sunt un pic sufocată de alte liste de alte naturi ca să mai am chef să mă mai gândesc şi la asta. Îmi doream un pian, dar tocmai ce am achiziţionat o clapă (de duzină, ce-i drept) şi realizez că nevoile mele de behait partituri alto au fost acoperite. Încă un pian ar fi în plus, chiar dacă calitatea ar fi mult mai ok.
Ce să zic că vreau? Parfumuri? Cărţi? N-am destulă piele pentru încă nişte parfumuri. Am, în schimb, o grămadă de cărţi care stau la coadă gata să fie citite.
Deci da. Nu vreau nimic special. Să fie frumos, să fie un an bun şi să scap cu viaţă din vara asta.
Săptămâna trecută a fost una de tristă amintire pentru mine. Am bolit rău, rău. Adică dacă povesteam că de Paște am bolit, glumeam. Amigdalită, frățică. După 5 zile, când lucrurile păreau a se lumina, s-au întunecat și mai tare. De fapt, practic s-au înroșit, că am dat în conjunctivită. Și dă-i cu kanamicină, dă-i cu de toate. Vineri seară am ieșit din casă pe la 10. Plecam la Bușteni. Cand am ieșit din bloc m-am simțeat ca evadată din pușcărie, după fix o săptămână de stat în pat. Am ajuns apoi la aeroport să ridicăm pe cineva, unde m-a luat o tuse măgărească de am zis că mă îmbolnăvesc la loc. Ochii mi se mai limpeziseră, erau tot unși cu kanamicină, dar bine nu era.
A doua zi am dormit cu flori de liliac la geam până pe la 1 la prânz, moment în care m-am trezit ceva mai bine. Fără tuse, ochii ceva mai ok, amigdalele mai la locul lor. Pe la 3 ni s-a făcut de party. La Cetate în Brașov se anunțase Solid Like Rock, ediția 7, și n-am putut să nu-mi amintesc de ediția din 2008, când am fost cu Dragomir, Cantor și Bârsan, weekend care rămâne de referință. Așa că am zis, damn it, o facem și pe asta. Mi-am umplut geanta cu pastile (dacă făceau ăia un check la poartă sigur nu intram), am dat pe la Flanco Sinaia să luăm bilete cu 28 de lei (la intrare erau 40) și ne-am dus. Cu trenul. Pe la 9 jumate eram la gară în Brașov, apoi cu autobuzul până la Aro, dupa aia țop-țop până în Piața Sfatului. Am mai prins o repriză de meci, am consumat rapid o pizza și o cafea și am purces către marea petrecanie. Pe jos. Pe trepte. Pe jos, repet. Când am ajuns în vârf aveam pulsul de 30 de ori mai mare decât normal, și transpirasem de-mi ieșiseră toate toxinele și conjunctivitele din mine și zburdau liber în vale, către oraș. Am zis – măh, aci ori mor, ori mă fac bine.
Și am intrat.
Pe scurt, am petrecut până la 6 dimineața. Am văzut răsăritul de pe cetate, chestie care e aproape ca în vamă. Am zburdat de la o scenă la alta, când discutând, când țopăind, când trăgând de un Becks Lemon. Niște Șuie, niște Gojira, niște proiecții, niște una-alta. Da’ fromos. La plecare am luat-o d-a dreptu’ pân’ pădure, adică ce mama dracu’. Păsărelele cintezoiau, frunzulițele sclipeau. Ca la optișpe ani, așa. Am mai făcut un stop în parcul de jos, din Brașov, moment în care am constatat cât e de liniște și de dimineață.
Pe la 6 și 20 eram la gară. Ne-am suit într-un microbuz și am mai agonizat puțin, până pe la 7 când era plecarea.
Am intrat în casă la 8. Pe podul peste Prahova, după barieră, după ce trecuserăm de grupul de onorabile în drum spre biserică, vorbeam. ,,Băi, suntem oameni bătrâni și tot la 8 venim acasa”.
Ne-am furișat încet, ne-am trântit în pat și am tras la aghioase până nu mai devreme de 3 jumate. Când m-am trezit. Îmi simțeam corpul obosit, ca după o mare petrecere. Nu mahmureală și alea, că nu aveam de la ce (2-3 Becks lemon d-alea toată noaptea sunt fix = cu zero). Era o oboseală plăcută și nici urmă de conjunctivită sau amigdalită.
Încă mai sper că nu mi se pare și că m-am făcut bine. Solid like rock de bine.
Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
