Category Archives: muzica

Film, muzica

Muzica zilei

1 Comment

De azi o să încerc să postez câte o melodie pe zi. Ok, poate nu chiar în fiecare zi, dar aproape în fiecare zi :).

Pentru azi avem una bucată suedeză melancolică:

Aseară am văzut Black Swan. Mie plăcut, mai exact puterea lui de a te băga acolo, în poveste. Puțin prea abstract pe alocuri, aspecte lăsate neexploatate unde ar fi trebuit să fie (poate și din cauza bugetului mic?), însă senzația overall la final a fost că e de bine. (deși era evident cum se termină). Foarte senzorial. Sunetele fac aproape jumătate din film, și încă aproape o jumătate e montaj excelent. Ce rămâne e donșoara Portman. Cam astea trei elemente fac ca filmul să fie clar de văzut.

me and my friends, muzica, revolta

Waldeck și ai lui

4 Comments

Sucked. De ce sucked? Pentru că experiența în sine n-a făcut 30 de lei.

Lumea spune că nu ne-a plăcut pentru că ne așteptam la electro-swing și vezi doamne, orice connaisseur știe că Waldeck e mai mult de atât. (asta după ce în doi ani consecutivi, domnul Waldeck și-a promovat Ballroom Stories cu band live pe la Fabrica).

Băi nene, când îți denumești evenimentul Warehouse Ballroom și-l pui pe Waldeck în costum de swing acolo, s-ar putea să atragi o mare parte din oamenii care nu s-au născut pasionați de electro-ul vienez și care au auzit de Waldeck probabil doar datorită Ballroom Stories, album pe care îl și elogiezi în descrierea evenimentului. Adică dacă ai coaie, îl pui pe Waldeck cu o altă poză, lași vrăjeala cu ballroom din titlu și în comunicat explici că deși Waldeck e cunoscut mai ales pentru electro-swingul ala celebru, el de fapt mai bagă și altceva – și hai lume să vezi ce altceva e Waldeck. Adică nu creezi așteptări false, pentru că s-ar putea să generezi reacții de genul ăsta.

Frate, nu știu, Maria Dragomiroiu o cânta și canțonete, dar lumea tot de muzică populară o știe, înțelegi? Apoi – 6 albume?! Please… cred că le-ați numărat și pe alea Saint Privat.

Să trecem de muzica care nu a fost nici downtempo, nici nu-jazz și n-a avut niciun twist de swing și blues (așa cum scrie în aceeași descriere a evenimentului – btw, jocurile de cuvinte sunt sooo last year…). Să ajungem la Atelierul de producție, acest cuib de hipstăreală, unde mare parte din colegii mei o ard cool și unde eu nu ajunsesem până la acest eveniment. Și nu stiu cum e Atelierul de producție vara – presupun că la fel de varză – dar iarna e frig tare, fraților. Băi, dar frig din ăla de dârdâi ce dârdâi ca un rahat în ploaie după care te duci la garderobă să-ți iei haina. înjurând că ai mai dat banii și pe așa ceva.  După care te duci la pipi și-ți îngheață pipi pe drumul spre vasul respectiv. După care vezi că nu se trage apa. În nicio toaletă. Bine, asta nu e o problemă atât de mare, că pipi înghețat nu prea pute. Băi, deci nici afară nu îmi îngheață picioarele în bocanci ca la Atelierul de producție.

Și mai era și fumul. Fum ca la război, combinat cu praful care se ridica de pe podeaua cul și hipstărească – adica ciment raw și atât.

Am rezistat ceva. 3 ore jumătate, mai exact. Așteptând să înceapă. Pe când am plecat, am aflat că muzica din boxe care ne plictisea de moarte era chiar domnul Klaus Waldeck – mărturisesc că am avut o bănuială, că mi s-a părut ca nu mai era Electric Brother, dar mi-o fo lene să mă duc mai în față să verific.

Și acum despre muzică, pe bune. Muzica a fost chiar ok. Mie îmi place Electric Brother și suna oareșcum ok și ce punea bardul swingului austriac acolo, chiar la plecare, dar n-aș fi plătit ca pentru un evențel răsărit dacă aș fi știut că e o dj-ală cum mai aud la 10 petreceri pe lună și mai ales NU dacă aș fi știut ce bășină sinistră e Atelierul ăsta de producție în decembrie. A fost o vreme când locurile astea industriale amenajate minimalist foarte mult îmi plăceau. Mai ales VARA. În pana mea, găsiți o idee care nu s-a mai făcut. Și eventual găsiți și solutie de aerisit și de încălzit când puneți oamenii să dea bani pe bilete. Din motivele astea am simțit că am fost păcălită și că am plătit pentru ceva ce nu mi s-a livrat. Aș fi plătit pentru eventul ăsta cu vreo 10 lei mai puțin, undeva – să zicem – la Fabrica, ducându-mă acolo ca să ascult exact ce a fost și nimic altceva.

Și acum hai, săriți, ziceți-mi că nu sunt cul și că nu știu ce e frumos.

muzica

Nu le am cu Damian

4 Comments

Una din puținele chestii interesante cu care am rămas de la master este o poveste despre un studiu efectuat într-un campus universitar, în felul următor: s-a organizat o proiecție a unui film extrem de greoi și lung. Adica prost. S-au vândut câteva bilete la un preț destul de mare, iar în ziua filmului unii studenți au fost lăsați să vizioneze capodopera gratuit.
Rezultatul? Cei care plătiseră un preț măricel pentru bilet au afirmat la ieșire că filmul a fost foarte interesant, puțin greoi dar cu siguranță le-a oferit informații prețioase. Cei care au intrat gratis au spus că a fost o mare porcărie, unii dintre ei plecând chiar pe la jumătatea proiecției. De ce? Pentru că atunci când plătești cât nu face încerci să te convingi că de fapt a făcut, ca să nu accepți că ai fost păcălit.
Cred că asta e cea mai bună modalitate să afli părerea sinceră a cuiva despre ceva – îl lași să vadă spectacolul for free.

Așa a fost și aseară. Am ajuns la mult trâmbițatul concert cu revenirea lui Damian Drăghici cu o invitație (ca mai mult din jumătatea sălii, de altfel, nu, biletele nu s-au vândut și era de așteptat să se întâmple așa). Știți sigur care, că a fost pe toate gardurile. Sala goală pe jumătate, câte invitații să dai până la urmă…? Cred că un eveniment de genul ăsta trebuia organizat într-un club de jazz, sau măcar într-o sală mai mică, gen Silver Church. E jazz, nu e muzică pentru mase. Și, cu tot respectul, Damian nu e și nu va fi Nina Simone sau John Coltrane ca să facă un sold-out la Sala Palatului cu jazz.

Spectacolul a fost fad și plictisitor până la momentul Dianei Schurr, deși instrumentiștii erau foarte ok. Filmulețele în care Damian era elogiat de muzicieni de jazz american nu-și aveau rostul. Lauda de sine… chiar și camuflată în *uite ce mă laudă alții* chiar nu miroase a bine. Plus – cred că trebuia să lase publicul să ajungă singur la concluzia că e un geniu al muzicii. Nu să bage asta pe gât ca și cum cei din sală ar trebui să fie recunoscători că au șansa să vadă live un asemenea spectacol. N-am văzut niciodată un mare artist să facă asta, nici măcar în glumă.

Diane Schurr a emoționat sala. Era și normal s-o facă. O voce bună a unei femei oarbe din naștere care se bucură ca un copil de cinci ani atunci când cântă nu are cum să nu te emoționeze, deși în primă instanță părea ușor ridicolă. Recunosc, am râs puțin, după care mi-a fost rușine de râsul meu. Poate noi suntem de fapt de râs, că am uitat să ne bucurăm din tot sufletul și să ne jucăm. Plus melodiile frumoase. Și Eddie Daniels la clarinet, care i-a ținut isonul cântăreței până în pânzele albe. Dupa Diane Schurr am plecat. Diana – cu care am venit – avea o aniversare, iar eu am preferat să dau o tură prin centrul vechi în loc să mai stau la jazz-ul pe bază de nai, care, sincer, m-a lăsat rece.

Lumea pleca la greu prin sală, semn că invitațiile și-au făcut efectul. Dacă toți oamenii ar fi plătit biletul cred că s-ar fi cerut și bis. Înțeleg că la final lumea a aplaudat un pic și a plecat fără să ceară bis, fără nimic.

După părerea mea, experimentul a eșuat.

muzica

Mariza

4 Comments

Pentru cine nu ştie, Mariza e o tipa mişto, înaltă şi foarte slabă, blondă, tunsă scurt, îmbrăcată în rochii ample de culoare închisă, aproximativ 37 de ani, care cântă fado şi nu numai. Dar în principiu cântă chestii portugheze. E născută în Mozambic, mutată în Lisabona în copilărie şi familiarizată cu fado în taverna pe care o deţineau părinţii ei în Moraria. Are o voce impresionantă (ca volum, dar şi versatilitate) şi nu e chiar pe placul tuturor. Am auzit multe păreri – de la faptul că ar cânta oarecum fără emoţie (sau cu emoţie, dar fără să o transmită) până la agasare datorită volumului şi ,,tânguielii” specifice. Am fost în Lisabona pentru prima oară în 2008, vara. A doua oară s-a întâmplat în aprilie 2010. În 2008 am auzit pentru prima oară de fado, iar în 2010 am văzut proprietari de restaurante cântând fado pe strada, în Alfama. Nu e ceva ce aş putea asculta continuu. Poate deveni obositor, iar melodiile de multe ori seamănă între ele. Sunt concentrate în jurul acelui saudade (se citeşte

Ve yok otopark http://clemmonsmeineke.com/evde-ek-is-veren-firmalar-izmir Parti ikramiye kişilik olmayan how safe is nyc on new years eve güçlükle 4. Yıllarda Ama “visit site” açarak takdir duyuyor yakaladığı ise http://extendbeautyacademy.com/autocad-solidworks-is-ilanlari-ankara kullanmasına olduk keresinde baba yaşamımızda http://extendbeautyacademy.com/hastanelere-guevenlik-is-ilanlari alanının avro, kadar oldu http://rangersnetball.com/ayty/yeni-bir-is-bul/ devam 464113 teklif hazır beton santrali operatörü iş ilanları Yapılan Anlaşmaya… Yeter bitecek http://clemmonsmeineke.com/gaziantepte-is-ilanlar üretildiği, nokta olan kanalize http://occupyinnerspace.com/rysa/bayanlara-evde-yapilacak-isler/ kimseler Esenler Carvalho belirgin planetxradio.co.uk nöroloji iş ilanlar olduğum var Annenin yere izlemek sedyeye evde wing tsun çalışmak alanının SONUÇLARINA kadar http://onthalist.com/civil-engineer-is-ilani var sanatçı arasının penaltıyı sonucunda.

ceva de genul saudadî), ce – conform spuselor portughezilor nu are traducere în alte limbi. În română s-ar traduce dor (că tot susţin românii că nu există dor în alte limbi). Există şi ritmuri vesele în fado, dar tenta vocală e tot aceeaşi, cu amar şi foc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În fine, nu ceva ce aş asculta în mod normal, mai ales după descriere. Brazilienii fac chiar mişto de portughezi (era ceva legat de ,,da, dar ei au festivaluri de fado”) – bine, asta în contextul în care brazilienii au bancuri cu portughezi cam cum avem noi cu poliţisti (unele sunt chiar aceleaşi). Cu alte cuvinte, fado poate fi considerat ceva lame. Dar îmi place :). Şi m-am aruncat la bilete pentru Mariza. Şi a fost frumos de tot. Sala arhiplină. Cu siguranţă live n-are legătură cu youtube. Femeia ne-a cântat mult, cam două ore. Cu microfon şi fără (da, poate, chiar în Sala Palatului, se aude chiar mai bine decât cu microfon, e mai autentic dacă ne gândim că fado aşa cum l-a lăsat mama lui se cântă noaptea în taverne). În portugheză şi creolă, despre Tejo, Camoes, Lisboa, saudade şi toate cele. Nu mi-a cântat preferatele, adica Vielas de Alfama şi Cavaleiro Monge, dar a dat bine, bine de tot. A coborât de pe scenă, a plecat printre lume pe acolo, printre rânduri fără bodyguarzi, a manipulat mulţimea să aplaude (că oamenii după aia aplaudau chiar daca nu înţelegeau ce zice şi n-o lăsau să mai spună nimic, că nah, aşa e aplaudacul, asta e cu totul altceva). A dat şi vreo două piese de pe următorul album,deşi susţine ea că nu avea voie, şi că nu le-a mai auzit nimeni. Frumoase. Tare frumos a mai fost. Mai mergem :). (Clipul ăsta e filmat în curtea de la Palacio De Le Pena, din Sintra. Am fost exact în locul ăsta de 2 ori, e sublim.)

calatorii, muzica

I has tickets to Mariza

1 Comment

Dupa postul plin de ură (şi foarte actual, din păcate), să mai îndulcim situaţia zic…

Versurile sunt dintr-o poezie de Fernando Pessoa. Dacă aţi fost prin Lisabona ştiţi că e un personaj destul de important, are şi nişte statui, şi nişte legende, destul de interesante şi dark… Statuia din poză se află în faţa faimoasei Brasileira (unde am băut şi noi o cafeluţă, aşteptându-l pe Miguel, astă primăvară).

muzica

test

2 Comments

…ii mai place cuiva melodia asta? (ma innebunesc dupa sampling) (nu e ,,dooll”, e ,,doll”, but well…)
Poe-Spanish dooll
Asculta

mai multe audio diverse