All posts by Sahara Penguin

Insist. When Violin Meets Guitar, azi, la Ceainăria 5

Încep prin a vă mărturisi că n-am fost niciodată la ceainăria asta. Nici nu știam că există, dar din ce citesc pe net e un loc foarte drăguț. Apoi, dacă vă imaginați că am vreun scop ascuns pentru care tot scriu despre When Violin Meets Guitar, puteți să nu vă mai imaginați. Singurul motiv pentru care vă tot bat la cap cu asta este că îmi plac la nebunie și că cele 3 experimente de oameni duși la spectacolele lor s-au soldat cu multă încântare din partea amicilor mei, mulțumiri cu ochi umezi că i-am adus, aplauze la scenă deschisă și așa mai departe. Cred că e ceva despre care merita scris, ceva care merită experimentat, așa că o să-mi bat gura până o să vedeți de ce mă comport așa :).

Bon. Aseară am fost la Fire, la concert, a fost supertare. Am făcut rezervare pentru vreo 10 oameni, dar au venit vreo 14. Ăia de la bar ne-au urat la mulți ani, au crezut, bieții, că aniversăm ceva. Da’ de unde – eram noi, adunătura de groupies, cu noi (din ce în ce mai mulți) acoliți la fiecare concert. Vă pot obține mărturii, cred că pot să filmez și niște testimoniale cu telefonul, mai ceva ca în reclamele la margarină (hmmm, chiar aș putea să fac chestia asta).

Așaa. Și uite că azi am aflat că mai există un concert săptămâna asta, la această Ceainărie 5, din zona Principatele Unite/Unirii (strada Olimpului 13), și anume chiar azi la ora 20.00. Numărul de telefon pentru rezervări este (+40) 734 847 594, iar intrarea costă 15 lei. O nimica toată pentru minunăția de seară care vă așteaptă. Pe mine nu cred că mă mai țin puterile, m-am întins mai mult decât îmi era plapuma aseară, iar acum îmi e un somn frate cu nebunia, dar insist, insist, dacă n-aveți planuri în seara asta și vreți unele – iată. Servit, pe tavă. La botul calului, cum poetic s-ar zice.

Dixtracțe plăcută!

Bună ziua, haideți pe Popa Tatu 4, la restaurant Alioli

Trec pe lângă Alioli în fiecare zi, în drum spre serviciu. Mai mult, am fost asaltată de informații laudative despre de către Ionouka, să nu mai zic că mă dau în vânt după usturoi sub toate formele lui, așa că mă gândeam că trebuie neapărat să trec și eu pe acolo, să văd ce și cum.
Sâmbătă am prins momentul și am purces, cu doi companioni de încredere, spre așezământul cu mâncare de inspirație spaniolă. Fusesem pe vremuri pe acolo, pe când se numea La Papi, după numele celebrului (sau nu) telenovelist patron și cam atât. Eram chiar curioasă.

Restaurantul e cochețel – nici prea-prea nici foarte-foarte. Meniul e destul de generos, deși unul dintre noi a fost trist că nu a găsit în el mielul după care venise (prezent în meniul de pe net). S-au comandat scurt o ciorbă, o salată cu pui crocant, o saltimbocă de vită și un pui cu verdețuri și garnitură de spanac. Înainte de toate am fost cadorisiți cu niște aperitiv cremă de usturoi și pâine prăjită, din partea casei. Bun, foarte bun. Ciorba se aude că a fost bună, salata la fel. Saltimboca a fost doar parțial ok, se pare că porțiuni din ea nu erau tocmai mestecabile. Puiul cu verdețuri a fost foarte bun, pot mărturisi, precum și spanacul sote aranjat în grămăjoare pe marginea farfuriei.

Și a venit ceasul rău și ne-am gândit să comandăm și ceva desert. Știți cântecelul cu uite-așa aș vrea să mor? Erm, el se referă la moartea plăcută, survenită în urma consumului de vin roșu în compania unui lăutar. Simt din când în când aceeași dorință, dar referitoare la ciocolată. Așa că faza cu muerte por chocolate sau ceva de genul ăsta, din menu, mi-a făcut cu ochiul. Și nu doar mie. Așadar, două morți cu ciocolată la masa 2! Prețul mi-a părut mare, dar nah… de câte ori mănânci o moarte de ciocolată? Sau cu ciocolată? Sau pentru ciocolată? În fine…

Am fost avertizate că durează mult. Am avut apoi un pic de dubiu când am văzut că ospătărița ridică de pe o masă alăturată ceva ce după descriere era chiar o moarte de ciocolată din asta. Nu de alta, dar nu-mi părea consumată, semn că e posibil să nu fie exact ceea ce trebuie. Un sfert de oră mai târziu pe masa noastră au aterizat două morți. Ce să zic? Șoc și groază! Fiecare dintre ele avea dimensiunea unui chec întreg. Imaginați-vă ceva cât un chec, dar din foietaj proaspăt făcut, crocant, cu bulgări de înghețată de ciocolată în interior și sos fierbinte de ciocolată pe deasupra. Era cât p-aci să crăp mâncând, la propriu. Am lăsat aproape jumătate în farfurie, cu sincere regrete. Nici la pachet nu se preta, că înghețata aia deja era aproape băltiță. Oricum, dacă ajungeți pe acolo, neapărat, neapărat să vă luați moarte d-asta, dar doi sau chiar trei la farfurie!

Un capuccino cu spumă de lapte mai târziu (btw, cafeaua foarte bună) ne scotoceam după bani, când pe masa ne-a mai aterizat ceva, o carafă în miniatură cu 3 păhărele mici, ca pentru shot. Digestiv, din partea casei. L-am tratat circumspect inițial, numai ceva alcool nu ne mai încăpea în burdihane. Totuși am gustat și țin să spun că era foarte bun, o băutură foaaaarte fină, cu ceva aromă fructată și foarte puțin alcool (aproape insesizabil). Eu am dat gata un shot, Luciana vreo două.

Înțeleg că locul e foarte mișto pentru ăștia cu fructele de mare. Eu nu înghit așa ceva, nu pot, nu vreau, însă pare a fi ce trebuie dacă sunteți în zona asta. Tot felul de preparate cu fructe de mare, pentru mic și mare.

În concluzie ne-a plăcut, loc foarte primitor, cu mâncare bună și amenințare cu moartea prin ciocolată. Vita n-a fost excepțională, dar restul a fost foarte ok. Revenim, mai încercăm și altele.

When Violin Meets Guitar – magia se întâmplă live

Acum vreo trei luni i-am ascultat la un party privat. Am fost atât de impresionată încât a doua zi, când aburii alcoolului s-au mai risipit, i-am căutat pe youtube și i-am trimis peste tot în lume, să vadă și mai ales să audă și alții. Spre marea mea surprindere, ceilalți nu păreau a se entuziasma atât de tare – și mă întrebam de ce. Am luat și eu piesele de pe youtube la ascultat și – într-adevăr, parca treaba nu mai era chiar așa glorioasă pe cum îmi aminteam eu. Cu cât treceau zilele, cu atât mi se părea că am exagerat și că probabil vodka din mine a făcut aprecieri în locul meu.
Până la urmă, într-o seară, am zis să merg totuși să-i mai ascult încă o dată, cât mai trează posibil. Și am făcut-o, la Godot.. Prima senzație a fost confirmată, entuziasmul a atins cote de alarmă, aș fi ascultat zile în șir vioara și chitara. Magia era din nou acolo, așa cum nu era pe youtube. Rar mă entuziasmez atât de mult, deși merg relativ des pe la manifestări culturale de tot genul. Dar extrem, extrem de rar mi se întâmplă să mă transpun în așa fel, să am impresia că plec din sală. Serios, e foarte greu să-mi faci asta. Mintea mea chițibușară și plină de deficit de atenție rămâne agățată undeva pe drum. Uneori îmi pare rău. Mă uit în jur la lumea fermecată, cu gurile căscate, cu mimica urmând firul spectacolului, iar eu rămân undeva acolo, între pielea de găină și întrebarea dacă n-am uitat să iau ceva de la magazin. Nu și de data asta, însă :). N-o să mă lansez în aprecieri critice de specialitate, sunt avizată în mult prea mică măsură. Sunt alții care se pricep mult mai bine decât mine la asta. Pot însă să garantez că pe spectatorul profan muzica îl va lua și îl va duce departe, departe de tot, și îi va mai da drumul abia la final, când se va simți ca picat din lună. E mare păcat că lucrul ăsta nu poate fi deocamdata dovedit altfel decât live, dar merită o încercare, nu?

După concertul de la Godot am încercat să ducem mai mulți oameni, cât mai diferiți între ei, să-i vadă, marțea în Fire (spectacolul are loc în fiecare săptămână, intrarea este liberă). Aceeași reacție și din partea lor. Entuziasm, plăcut, aplaudat, emoții, omg omg, ce tare, de unde ați auzit de ei, excelent etc.
Ok, am mai încercat încă o dată. Altă luni, back la Godot. Alți oameni. Doamne dumnezeule, cum sună, trebuie să-i audă toată lumea, trebuie să cânte peste tot, să facem, să dregem. Să vorbim cu toată lumea, să dăm sfoară în țară, să se audă din tată în fiu și din gură în ureche și asa mai departe.

Mâine seară mai ducem câțiva (vreo 10) și gata, luăm o pauză (nu foarte lungă, totuși). Vouă însă vă recomand cu tot dragul, mergeți marțea în Fire să-i ascultați pe Cristi Horia (vioară) și Emilian Florentin Gheorghe (chitară). Nu vă uitați pe youtube prea mult, sau dacă o faceți țineți minte că ce veți experimenta e de vreo mie de ori mai intens decât ce vedeți pe youtube. De săptămâna viitoare s-ar putea să-i găsiți și lunea în Godot, așa mi-a șoptit o vrăbiuță. Cântă Vivaldi, Deep Purple, Queen, Enescu, Zeps, Django, Bregovic, Piazzola și mai multe :).

Insist să vă notați pe undeva – pe un post-it, pe frunte, în palmă, și să mergeți să-i ascultați. Nu pierdeți nimic, în afară de vreo 2-3 ore (la Fire) și vreo 15 lei intrare în Godot. Primiți, însă, mult, mult, mult, mult de tot înapoi. Promit.

The Ark – una rece, alta caldă

Aseară am fost, precum am mai zis că voi face, la The Ark, să mai gust un picuț de concert Maria Răducanu, că de mult n-am mai trecut pe la dânsa. Cum sunt copil cuminte, și-mi fac mereu temele, am zis să fac și rezervare, să fim cu acte în regulă. Am rezervat 3 locuri, pentru 3 persoane (care eram). Mi s-a comunicat că pentru aceasta trebuie să achităm la sosirea în incintă câte un voucher de consum de 35 de lei de persoană, vouchere care se pot consuma atât în zona de restaurant, cât și în cea de lounge. Cu mențiunea că în lounge nu se poate comanda mâncare, dar și restaurantul e în zona de concert. Am optat, totuși, pentru lounge. Mi s-a mai spus că ultima oră pentru care se pot face rezervări este 20.30 (concertul era anunțat la nouă). Am zis ok la toate, deh, regulile casei sunt regulile casei, iar vineri la ora potrivită am purces.

Prima surpriză, plăcută, a fost că, față de ultima oară când am fost la The Ark, spațiul este totuși mobilat cu ceva. În zona de lounge se află spații organizate în jurul unor măsuțe, alcătuite din combinații de fotolii și canapele (care par a fi adunate de pe la oameni care nu mai au nevoie de ele). Atmosfera e destul de plăcută, unele dintre spatii sunt ornate fix ca niște sufragerii- cu rafturi, lampadare, televizoare vechi etc. Surpriza neplăcută a fost, însă, că deși era evident că am ajuns printre primii (deh, proști ăia care fac așa cum li s-a spus), masa noastră e băgată într-un colț din care avem o priveliște magnifică la una dintre…boxe. Ah, da, și că mai stăm cu alții la masă. Bre, oameni buni, ați înnebunit cu toții? Nu mai există niciun loc în București unde să poți merge în mai puțin de 6 și să ai, totuși, masa ta?! Una mică, modestă, cu scaune mici și fără violonist dedicat? Enumăr, în mai puțin de o lună, Godot, Divan și acum The Ark.

Bun, ne-am așezat. Următoarea surpriză plăcută a fost menu-ul care e făcut dintr-o carcasă de dvd, unde există și un cd pe care scria The Ark – Cook Your Own Music. Era un blank, presupun că se putea lua acasă, dar nu pot fi sigură, deh, ăștia și advertisingul lor de neînțeles :D.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că așteptatul concert nu părea a începe prea curând și că restul populației a sosit lejer pe la 9.30-10, primind mese în locuri mult mai însorite și cu view mult mai puțin meschin.

De aici treaba se complică, surprizele neplăcute sunt mai multe. Ospătarul era singur pe sală, ajutat de un picolo, și venea cam o dată la 10 ani. Halbele de bere se epuizau misterios din când în când, fără niciun avertisment, așa că mai bine comandai un cocktail decât o bere.
Concertul a început la 10 și ceva. De auzit nu am auzit aproape nimic (cam ce ai auzi de pe un cd pus în surdină), iar de văzut n-am văzut decât o bucățică din contrabasist. Deh, doar aveam masă rezervată… Erau acolo, în fața scenei, o grămadă de oameni ce se așezasera otova, pe jos, și care păreau a se distra muuuult mai bine decât noi. Și fără vouchere de consum.
În zona de restaurant era un zumzet mai ceva ca la mcdonalds, bine că m-a ferit sfântul să fac rezervare acolo. Noi, din poziția magnifică în care eram de la masa noastră rezervată, îi auzeam mult mai bine decât pe cei doi de pe scenă.
Marele concert a durat nici o oră. Fără pauză.

A urmat o surpriză plăcută, la toalete. La toaletele The Ark, dragii mei, au pus peste tot table negre (inclusiv în cabine), cu cutiuțe cu cretă, marcate drept Authorized chalk writing. Și chiar erau pline de impresii, care mai de care mai fistichii (exemplu – weird man looking for romance). Fun. Altă surpriză plăcută a fost muzica din lounge de după concert, foarte mișto – și la un volum mult mai acceptabil decât cel de la concert, respectiv O AUZEAM -, precum și cocktailurile pe care le-am degustat – nu de alta, dar am vrut să știu și eu pe ce dau voucherele alea!

Mai vine o surpriză proastă, și anume faptul că abia ce mă îndrăgostisem de un cocktail din seria celor testate, așa că am mai comandat unul. Al doilea nu avea nimic în comun cu primul, nici măcar culoarea. În vreme ce primul era verzui limpede, al doilea era maro și vâscos. Nu vă gândiți la porcării, arăta … ca o esență de cola, să zicem. Ospătarul a dat din umeri – cică sunt doi barmani și ăsta are altă rețetă, cu curacao. Să mori tu! Curacao e maro?! Am gustat. Într-adevăr acest așa zis al doilea barman de la The Ark scăpase în pahar vreo jumate de sticlă de sirop. N-aș sti să zic exact de care, doar că mi se încleiase omușorul ceva de speriat. L-am chemat pe garcon, i-am zis să facă ceva cu ăla, că nu se poate bea. Mi l-a adus dres cu niște gheață, vodka și lime (sper că nu și cu ceva scuipinol). În fine, băubil, dar nicio legătura cu genialitatea de cocktail de dinainte.

Ca să termin în notă pozitivă, la final am băgat câte un cheescake în sănătatea unuia dintre noi trei care avea ceva ani de aniversat chiar atunci, la miezul nopții. Delicios.

Ce să zic? Să mai merg la The Ark? Eu aș zice că nu.

În orice caz, niște muzică tematică:

La Divan. Restaurant Divan.

Acum 2 zile am zis să facem ce tot zicem ca facem de la o vreme, și anume să încercăm și noi restaurantul Divan cu ale lui delicatese turcești. Suntem fani ai expresului de vizavi (deși au făcut niște măgării recente cu dimensiunile și prețurile shaormelor), plus că am auzit de-a lungul vremii o grămadă de lucruri bune despre loc.
Mai întâi am purces spre o rezervare. A sunat Vlad și, după 5 repetări ale numelui (care de altfel e foarte ușor de înțeles), a mai primit o întrebare. Vă gândiți, poate, că era o întrebare suplimentară de securitate, ca aceea de la înființarea diverselor conturi online (de genul – numele de fată al mamei, numele primului animal de casă etc). Nu, întrebarea spahiului de la telefon a fost: lucrați cumva la o firmă de pază?
După această dovadă clasică de inteligență, deja ne întrebam dacă să mai mergem sau nu.

Ne-am dus.

De la intrare ne-a întâmpinat un individ în șalvari, bine pensat (?!), care a căutat într-un caiețel rezervarea și ne-a condus mai apoi la o masă, sus. Masa – foarte bună, nimic de zis. Situată la fereastră, o masă mare cu canapea și scăunele joase, dar comode. Extraordinar. Aproape intrasem în atmosferă. Așteptam cu drag să-mi bucur papilele cu niște bucate orientale ca la Istanbul acasă. Pe când ne felicitam în barbă pentru o alegere bună, vine un alt spahiu, mai scund și cu o privire mai inteligentă, care zice – nu vă supărați, vi s-a spus că masa e rezervată pentru ora 20?. Păi – adăugăm noi – da, am făcut chiar noi rezervarea, dar pentru ora 19!. Nu - zice el – asta e masă de 6 persoane, haideți că vă conduc la masa dumneavoastră, ne cerem scuze etc. Ahm?! Great.
Ne duce omul la masa de două persoane, care e de fapt în holul salonului de sus, cum se termină scările. Constă, de fapt, în două locuri pe canapeaua mare, de pe colț, care are în față două măsuțe pe fiecare latură, plus una pe colț. Foarte asemănător cu ce vedeți în poză. Adaug că măsuța e lipită de cea de alături, trebuie dată puțin la o parte pentru a ajunge la canapea. Pe scurt, stai la masă cu încă 8 persoane, la propriu. Cum karma merge până în pânzele albe, în partea stângă se situau niște specimene care se plescăiau cu zgomot reciproc, vorbeau tare etc. Nu știu, oi fi eu mai antisocială, așa, dar mai ales când fac rezervare pentru două persoane la restaurant, mă gândesc că aș gusta un strop de intimitate. Nu multă, nu cer separeu, dar o distanță de măcar jumătate de metru de viețile altora ar fi binevenită.

Restul servirii a fost ok. Mâncarea, recunosc, excelentă. Excelentă. Cam scumpă și cam greu de mâncat de pe măsuța aflată la nivelul genunchilor, asta și din cauza că situarea mesei nu-ți permite să o muți mai departe sau mai aproape și nici din coate nu prea poți da, că-l deranjezi din digestie pe străinul de alături, dar excelentă. Interesant de observat a fost modelul comportamental catastrofal al tipului care ne luase în primire de la usă, care i-a încurcat de vreo 5 ori pe colegii lui cu diverse cât am mâncat noi, a dărâmat niște meniuri, a mai dus niște oameni aiurea la mese, după care ne-a trântit pe masă două ceaiuri nesolicitate și s-a tirat. Am aflat de la ospătarul nostru (tipul scund cu privire mai inteligentă) că erau tratațiile din partea casei. Frumos gest, urât servit.

Muzica e o combinație aflată la limita dintre genial și kitsch absolut. Hit-uri (I Shot the Sheriff, Sweet Dreams, Please Don’t Stop The Music) reinterpretate în manieră orientală. Amuzant, dar te pot duce la exasperare după o expunere la respectivul fenomen de mai mult de jumătate de oră. CD-ul cu respectiva muzică se află în meniu, alături de papuceii orientali, la capitolul Suveniruri.

Recomandarea mea este să nu vă duceți la Divan în doi – în afara cazului în care vreți să cunoașteți oameni noi (și iată cum fac rime fără voie). Strângeți-vă vreo 6, faceți rezervare și asteptați-vă la întrebări telefonice capcană, de genul: nu vă supărați, vindeți pisici birmaneze?

Păcat de mâncare, ar merita un cadru mai primitor. După primele zece minute îmi doream să dau foc locului și să-l sugrum cu mâinile goale pe tipul de la intrare (care din când în când își mai verifica ostentativ iPhone-ul), de asemenea, îmi doream să nu aud chiar toate conversațiile si plescăielile camarazilor de masă, în timp ce admir panorama unică spre scara pe care vin alți invitați, cu rezervări mai valoroase, demne de mese separate, dar acum mă gândesc un pic masochist că aș reveni să mai gust una-alta.

Și niște muzică să meargă la digestie:

Și, fără nicio legătură, vă informez că în scurt timp schimb iar așezământul. Adresa va fi, cel mai probabil, http://verzisiuscate.ro , dar rămâne de văzut.

Poftă bună, weekend minunat, ne vedem la Maria Răducanu, la The Ark, în seara asta.

Oficial Ultraviolet

Ani de zile am fost fidelă lui Rush. Cum care Rush? Gucci – Rush, aka ,,cu cireșe”. L-am simțit prima oară, în 2004, într-un lift și m-am îndrăgostit fără scăpare (credeam eu) de parfumul al cărui nume nu-l știam încă. A doua oară l-am întâlnit la o colegă de birou. Și l-am cumpărat dintr-un magazin din Munchen, în 2005. De atunci și până recent, nimic n-a stat între noi. Am mai luat mici pauze din când în când, dar tot la el m-am întors.

Până pe finalul lui 2010, când am început să am sentimente puternice pentru un altul, pe numele lui Ultraviolet. Am observat că mă gândesc din ce în ce mai mult la el, am început să-l spionez prin magazine, însă, într-un final, mi-am reprimat amorul cel nou, încercând să rămân cu Rush. Mărturisesc, însă, că fiecare zi în apropierea lui mă făceau să mă simt din ce în ce mai plictisită. Uneori îmi dădea chiar și dureri de cap, zău așa!

Apogeul a fost atins în ziua în care un coleg mi-a mărturisit după o îndelungă suferință în tăcere că e alergic la Rush și că dacă nu se poate și nu se poate altfel, se va muta în altă încăpere. Atât mi-a trebuit! Rush a trecut de urgență în departamentul ,,rezerve”, iar Ultraviolet a intrat cu drepturi depline în viața mea, sub titlul de cadou de 8 martie (da, eu sărbătoresc treaba asta, cu sau fără zambile regulamentare :) ).

Welcome, dear!

Rush, don’t be sad, ne mai vedem prin weekenduri…:). Îți dedic următoarea chestie:

Ne riscăm?

Demult, tare demult, pre când eram doar o biată jun(ioar)ă, proaspăt angajată, obișnuiam să urăsc un anumit joc. Și când zic joc mă refer la un joc pe bune, adica scoți tabla, dai cu zarul, muți pionii (în speță tancurile) și așa mai departe. Nu de alta, dar jocul ăsta îmi ucidea fără să miște un mușchi toată distracția din teambuildinguri și nu numai, pentru că jumătate din componența firmei unde lucram era absorbită precum cerneala de cretă în jurul nenorocitei de table, unde petreceau între 4 și 8 ore odată. Ura mocnea în mine ceva greu de descris în cuvinte. Aș zice chiar că fenomenul se apropia ca intensitate de noul focar de sentimente negative trezit de practicarea obsesivă a sporturilor de iarnă de către toți cei care gravitează mai mult sau mai puțin în jurul meu. Totuși…nu. Să nu exagerăm. Dar se apropia, se apropia…

Și pentru că toate aceastea aveau nevoie de un nume, li s-a spus, simplu, RISC. Așa scria pe blestemata cutie de carton care nu lipsea din nicio deplasare sau zi ceva mai relaxată la birou. Multe planuri am urzit, multe vise cu tancuri și avioane de plastic în focul duios al unui șemineu am avut… până când am schimbat serviciul și am dat – în sfârșit! – peste un colectiv ce nu manifesta obsesia de care povesteam mai sus. Poate o făceau cu toții în secret, la adăpostul propriilor case, însă odată ajunși la birou niciunul nu prezenta simptomele binecunoscute. Mă simțeam în siguranță. Credeam că sunt salvată.

Până când…n-a trecut multă vreme…ba de fapt au cam trecut vreo 5 ani și ceva… și aceeași cutie (geamăna ei, în fine), a aterizat abrupt în viața mea, trecând mai întâi printr-un cărucior de supermarket. Poate că am vrut să-i demonstrez ceva, poate am fost curioasă…Poate am vrut doar să-i arăt că așa cum o pot lua de pe un raft, la fel de bine o pot lăsa pradă uitării cât ai zice pește. Poate am vrut doar să-mi îndeplinesc visul cu șemineu… În orice caz, vreo 6 luni cutia n-a făcut nimic altceva decât să se umple de praf, pe șifonier. Aproape că începusem să cred că sunt cu adevărat mai puternică decât ea. Fiecare fir de praf care îi băga culorile aprinse în anonimat mă făcea să trăiesc iluzia victoriei din ce în ce mai abitir.

Toate acestea s-au prăbușit, însă, ca un castel de nisip în calea unui armăsar sălbatic, alaltăieri seara spre noapte. Adică în momentul neghiob în care lipsa de buget, oboseala de după vineri noaptea când mi-am târât picioarele prin zăpadă în mijlocul pădurii împreună cu oi cornute, ciobani și alte lucruri nebănuite, dar și temperaturile vitrege au decis în locul meu că e vremea să facem o șezătoare organizată. Într-o secundă nevrednică de a rămâne în amintire și într-un acces de generozitate, am hotărât să iau cutia de pe șifonier, s-o șterg de praf și s-o iau cu mine în deplasare, gândindu-mă că va fi prima și ultima șansă la viață demnă pe care i-o voi acorda.

Iar acum, cu ultimele puteri, vă anunț că ea, cutia de Risc a câștigat. Sunt o epavă. Am petrecut jumătate din weekend în genunchi și coate, scremându-mă să mă gândesc unde să plasez mizeriile de tănculețe albastre, doar ca să le pierd imediat din cauza unui ghinion nemaivăzut la zaruri.

M-am riscat și… iată, sunt pe cale să mă pensionez și să-mi petrec restul zilelor în fața unui carton, frământând între degete zeci de figurine de plastic, plângându-mi ghinionul și blestemând misiunile imposibile.

Scriu acest post pentru a-mi lua la revedere de la bruma de viață socială, de la ceilalți prieteni care nu au apucat, încă, să intre în contact cu această plagă nemiloasă (atenție, dragii mei, atenție ce creșteți pe șifoniere), de la părinți precum și de la orice alt tip de plan de viitor.

Farwell…Adio…V-am iubit…

Mă retrag mai ceva ca Natalie Portman căreia i-au crescut pene (pe spate, dar nu numai), pe acordurile dramatice – nu-i așa? – ale muzicii zilei.

Trăim în România…

Astă-seară mi-am amintit că n-am ceapă și lămâie pentru o salată de ton la care poftesc de ceva vreme. Am trecut, așadar, pe la supermarketul din piață să cumpăr așa ceva.

Am intrat. Ceapa era chiar la ușă, așa că am vrut să iau o punguță de plastic (aveam de gând să iau vreo 4 bucăți). Cum mă aplecam spre sulul de pungi, o fată de lângă mine îmi întinde o pungă. Rupsese, din greșeală, două. Am luat punga, am adunat cepele și o lămâie pentru care n-am mai luat pungă (am lipit eticheta direct pe ea) și m-am îndreptat către casă. Pe drum am mai colectat niște iaurturi, niște brânză, o sticlă de apă, un ou Kinder (slăbiciunea mea), o pâine și niște ciocolată d-aia cu lapte End-Ibo, ca de casă, făcută la Harghita (observați imaginea), yam, de când n-am mai văzut.

La casă constat cu stupoare că am reusit să strivesc minunăția de ou, plasându-l extrem de prost și de nepăsător în coș. Evident că mi-a scăpat un ah, l-am făcut praf chiar în fața casierei. Am adăugat mai apoi eh, aia e…, pregătită să-mi asum deteriorarea produsului și i l-am întins să-l scaneze. Casiera îmi ia oul, îl pune undeva pe acolo pe lângă casă, și zice – lăsați, luați altul! Eu – oarecum uimită de turnura evenimentelor - …ehm…nicio problemă, oricum nu mai știu de unde l-am luat. Ea zice – acolo sunt – arătând într-o anumită direcție. Mă uitam cumva pierdută în direcția respectivă (emanam, cred, niște aromă de disperare), când tipa din spatele meu, de la coadă, zice – lăsați că mă duc eu să iau. Hm. Am mulțumit frumos, zâmbind, și am continuat să pun produsele în sacoșa textilă pe care o car în permanență în geantă. Tipa s-a întors cu oul cel nou, dar a fugit din nou când a văzut ciocolata mea harghiteană. Cum cineva tocmai se așezase la coadă, iar produsele mele se terminaseră, persoana cea nouă a luat locul tipei care fugise după ciocolată. N-a durat mult și tipa s-a întors. Tanti care îi luase locul zice - îmi cer scuze, am trecut în fața dumneavoastră. Tipa – care luase ciocolată ca a mea între timp- zice - nu-i nimic, foarte bine. .

Vă așteptați, probabil la altceva. Deh, doar trăim în România…

Și muzica zilei: