Category Archives: having a hell of a good time

Happy Pub

Auzisem de locul ăsta de undeva de pe Facebook, cred, dar recunosc că nu mi-am pus problema să aflu exact unde este și ce e cu el până aseară, când am mers la ziua cuiva drag taman acolo. Locul este pe Căderea Bastiliei la numărul 36 și – mi s-a spus – are bere belgiană bună.

Nu mă așteptam la cine știe ce, mai ales că în ultima vreme în locurile cu bere multă am întâlnit și un nor aproape impenetrabil de fum (devin tot mai intolerantă la treaba cu fumul, deși la bere mai pufăi și eu câte una, recunosc). Deh, vârsta, maică, vârsta. 30 nu e ca 20, vorba aia. Dar senzația că am nimerit unde trebuie a început de la intrare, unde era un domn care ne-a urat de bine (sincer, aparent). Una dintre cămăruțe era toată a noastră și acolo ne-am destrăbălat toată noaptea (exagerez, am stat pe scaun ca niște bătrâni ce suntem și am dezbatut). Sărbătoritul a primit niscaiva shoturi on the house plus un pachet de țigări surpriză (nu aveau țigări de vânzare în bar așa că, din proprie inițiativă, cineva s-a dus să-i ia un pachet de țigări) – și ăsta tot on the house. Muzica plăcută (parcă ar fi mers o țâră mai tare, dar în același timp era bine că ne auzeam). Cât despre fum, era, dar la un nivel suportabil.

Cu această ocazie mi-am descoperit și favorita, asta pentru că o domnișoară chiar a știut ce să-mi recomande pe baza descrierii (blondă, filtrată, sticlă, aromată dar nu prea tare, tărie medie – o bere de fete cum ar veni, dar fără s-o dăm în framboise sau așa), din meniul generos de beri internaționale (în care cea belgiană ocupă, firește, locul regelui). Ea este Floreffe blondă, să-mi trăiască, presimt clipe plăcute împreună.

Am plecat târziu de acolo și cred că a fost pentru prima oară (și nu doar în această țară) într-o seară din timpul săptămânii când nu am avut senzația că cineva ne vrea în șuturi afară pentru că ne-am întins puțin prea mult. Practic ne-am oprit din comandat când am vrut, am ieșit când am vrut, nimic din mediul înconjurător nu s-a schimbat între timp (aka priviri ostile, dereticat prin celelalte camere, oprit muzica, vorbit tare, apropouri să priceapă iapa etc). Ușa era încuiată, semn că eram cu siguranță ultimii clienți, însă personalul nu își pierduse atitudinea de la începutul serii. Ni l-au felicitat încă o dată pe sărbătorit, am ieșit cu voie bună și în mod sigur ne întoarcem.

Sper să rămână așa, să nu fie doar un incident și vă țin la curent cu adevăruri din câmpul berii.

Și ceva să ne țină sus moralul și buna dispoziție:

Avon?

Asta era întrebarea pe care mi-o puneau colegele mele de liceu, când le băgam pe sub nas catalogul. Da, în clasa a 12-a am fost pentru câteva luni reprezentant AVON. Era anul de grație 1999/2000. Cariera mea nu a durat foarte mult din simplul motiv că mă tentau atât de multe lucruri din catalog (mai ales noutățile) că le comandam pe toate, pentru mine. Tata zicea că ele (cosmeticele mele) arată ca un arsenal de luptă – ordonate toate pe mărimi într-un sertar la baie. Ca să nu mai zic că banii încasați pe cosmeticele pe care totuși le vindeam se duceau pe sucuri și cafele la chiuleală, așa că după aia trebuia să merg plângând la mama să-mi mai dea bani să plătesc facturile. Laura (prietena cu care mă ,,băgasem” în afacerea Avon a rămas reprezentant mult mai mult timp – nu știu dacă nu cumva o mai fi și acum).

Așadar, nu eram un bun afacerist. Nici acum nu sunt, vă dați seama ce afaceri fac eu cu Wedding Styler. Dacă fanarioții au lăsat ceva gene ale comerțului de moștenit pe aici prin țară, cu siguranță ele nu au ajuns la mine, nici măcar într-o cantitate microscopică. Și cum povesteam, cariera mea în vânzări a murit sufocată în fașă. Asta nu înseamnă că nu mă încearcă amintiri când dau de câte un catalog AVON. Și acesta a fost și motivul pentru care am acceptat rapid invitația fetelor de la The Practice la evenimentul de sărbătorire a 15 ani de AVON în România. Deși nu am un blog cu profil beauty, deși nu sunt reprezentant ci doar consumator ocazional, mi s-a părut că invitația a ajuns unde trebuie, pentru că am fost și eu o părticică mică, mică al începutului AVON în România, de acolo, din orașul meu de baștină.

Încă sunt traumatizată de faptul că n-am apucat să gust și eu macarons (am zis ca gust când termin de băut paharul cu suc de portocale, când termin de trimis mailul, când termin de vorbit la telefon și uite așa m-am trezit că mergem în sală la Tinerimea Română și eu rămân negustată de macarons). Deci dacă vreți să faceți o faptă bună sau să mă impresionați până la lacrimi, trimiteți două macarons încoace, vă voi fi recunoscătoare pe vecie.

În sală – cald și bine, scaunele moi. Știu sala de la Tinerimea Română de prin 2008 (cred) când am fost la un festival de film maghiar. De atunci mă tot întreb cum poate să stea o așa bijuterie de sală necunoscută pentru oamenii din București. Oh, well, shit happens. Și cum spuneam, m-am afundat în scaun și am ascultat niște povești. Și mi-am amintit niște lucruri.Tare bine mi-a prins după niște zile foarte, foarte agitate, m-am relaxat, am reușit la un moment-dat să uit și de macarons și am avut o seara foarte plăcută.

La plecare am primit un trandafir roz foarte delicat de la același nene cu care făcusem poză la intrare (am uitat să vă povestesc asta, așa-i?) și am alunecat spre casă. A doua zi am primit încă cinci trandafiri roz, de opt martie, nu știu dacă a fost coincidență sau un strop de gelozie, dar sunt tare frumușei (i-am tratat de pleoșteală și sunt și acum pe balcon, mândri și …foarte roz).

Și uite-așa am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea cu AVON așa (p.s. – îmi place foaarte mult parfumul Herve Leger – Woman, de la Avon).

Song of the day:

Lente 2

Lente este unul dintre locurile mele preferate din oraș. Cu toate astea n-am mai fost acolo demult, mai ales pentru că în ultimele dăți când am încercat asta, casa era atât de plină că nu aveai unde să arunci un ac.

Așa că am primit cu maaaare veselie vestea că s-a mai deschis un Lente, foarte aproape de biroul meu, pe strada Arcului, la nr 8. Adică pe la Armenească, prin spatele abominabilei clădiri de birouri. Casa e puțin mai greu de identificat, în sensul că nu e chiar pe strada Arcului -pe strada Arcului, la nr 8 e doar intrarea – adica începutul potecuței care duce la casa unde e Lente. Așadar mergeți pe potecuță, treceți și de a doua portiță, mergeți în continuare și ajungeți la o casa frumoasă foc, pe care scrie, în mod complet surprinzător, Lente. Căutați ușa, – o să vedeți e una masivă și frumoasă, împingeți-o și o să vă treziți într-un hol mic, pătrat. La stânga e încă o ușă, deasupra căreia scrie Wonderland.
Intrați.
Mi-a plăcut interiorul, e mult mai spațios decât cel de la Lente 1. Fotoliile sunt foarte comode, atmosfera e plăcută. Împrejurimile sunt semnate în foarte mare procent de mama Ikea (cel puțin corpurile de iluminat și obiectele de decor).

Astăzi, la prima mea vizită, experiența plăcută a fost completată de servirea foaaarte amabilă, de compania plăcută și de buchețelul de ghiocei pe care l-am primit de la gazde chiar înainte să comand o ciocolată caldă. După aproximativ o oră a început să se umple, așa că locul a devenit foarte viu. Am plecat aproape cu părere de rău, dar revin cu siguranță, mai ales că n-am apucat să testez mâncarea.

Happy spring, everyone!

De la Zumba la Mandala

…e doar un pas. De fapt sunt mai mulți, e implicat și un tramvai, dar în sine practic e doar un pas.

Ieri am trecut în fugă pe la Zumba (la Salsafit). Pre când aterizam în sală, tocmai se termina ora de Zumba pentru copii! Măi, ce veselie și chirăială era acolo! Mirela trăgea de noi (mai ales de mine :S) să țopăim ca pinguinii (!!!ironic, nu?) împreună cu copiii, însă senzația că aș fi arătat ca un elefănțel bej care face pe pinguinul – adica come on, cât de bizar ar fi asta? (aveam tricou bej, da) printre copiii ăia m-a oprit. Deeeeeci!! Omenilor, dacă aveți copii și nu știti ce să faceți cu ei, duceți-i la Salsafit la Zumba, că e distracție maximă! Pe bune, dacă aș fi copil (well, adica dacă nu aș fi copil de 30 de ani si 1,75) mi-ar plăcea la nebunie să mă ducă mama la așa ceva. Și Gabi (instructoarea de Zumba) e foarte tare, cred că minicursanții sunt topiți după ea! (nu pricep cum fac oamenii ăștia care știu să se înțeleagă cu copiii, pe mine minioamenii mă sperie ceva de speriat).

De la Zumba am fugeat ceva mai devreme, ca să ajung la Mandala , să mă văd cu niște fete (pe care de altfel nu le știam decât virtual), să o punem de-un ceai și de un Secret Santa (Misteriosu’ Nicolae, cum ar veni). Toate bune și frumoase, am nimerit și Mandala (chiar ușor, damn I’m good), le-am găsit și pe fete și seara n-ar fi fost suficient de interesantă dacă nu ne-ar fi pândit de prin tocul ușii la fiecare cinci minute un Înger al Iubirii trimis de Moș Nicolae. Moa, nu că sună tare? Eh. N-aș vrea să insist prea mult pe tema asta (poate citește Îngerul treaba asta și recunosc că mi-e puțin frică de el), dar pot să vă zic că mi-a dat să trag un bilețel, ceea ce am și făcut (fiind un copil cuminte și așa…). Și partea tare (în afară de Înger care se zgâia în bilet peste umărul meu în timp ce făcea piruete) e că în el scria: ,,Moș Nicolae îți spune: De îți vine să cânți, fredonează încet tot ce îți trece prin cap. În felul acesta te vei echilibra și te vei elibera de stress.” Meh? Ce ziceți? Nu că e tare Moș Nicolae și le știe pe toate? După ce mi-a dat o husă de Kindle de unde nu știu de unde naiba știa că am nevoie și mi-a lăsat un Kinder Bueno în agendă de m-am speriat maxim când l-am găsit acolo (știu, penibil, cum să te sperii de un Kinder Bueno? Well, era roșu și lucios și nu mă așteptam să fie acolo), acum îmi zice și de cântat. Ca să nu mai zic că de la Secret Santa m-am căptușit cu niște cercei fuaaaaaarte drăguți și asortați cu mine. Deeeeci? M?

Dupe aceea, adică când am ajuns acasă și fără nicio legătură cu Zumba sau Mandala, dar așa, ca de final de Nicolae, am reușit să văd și a doua jumătate de la Vocea României – respectiv pe echipele Brenciului și pe Zâmbitorului. E bătălie mare pe acolo, vă zic. Mie mi-a plăcut maxim Robert ochelaristul, cel eliminat de Brenciul. Irina cântă bine dar cântă bine fix ce nu îmi place mie (nu mă refer la melo de aseară, că am căutat-o pe youtube, da?). Adicătelea miorlăieli din astea de e peste tot. E talentată, nimic de zis, dar, conform pinguinometrului, Robert era mai mișto. Well.

Că de când nu ne-am văzut, multă vreme a trecut

Da, știu, n-am mai scris de mult. Nu știu să explic exact de ce. Lucruri mi se întâmplă la fel de mult ca și până acum. Probabil mi s-a topit inspirația sau a înghețat… Asta sună foarte trist și eu de fapt am o stare mai degrabă bună.
Ok, uite, o să vă povestesc că am participat la un eveniment foarte frumos de 1 Decembrie, împreună cu Sound și Subcarpați, la Atelierul de Producție. Știți, locul ăla în care am petrecut un Waldeck destul de nesatisfăcător. Ei, locul s-a mai transformat între timp, arată mai drăguț, l-au încălzit iar toaletele arată mai mult decât decent (și sunt foarte multe!!!). În mijlocul sălii se există un cub în interiorul căruia poate intra o persoană, care cub e căptușit cu oglinzi pe la toate încheieturile de arăți ca Angela Similea în clipurile din 85. E genial. Nu vreau să știu ce se întâmplă dacă intri acolo sub influența diverselor substanțe, eu eram trează și m-a luat amețeala. Băutura a fost ok, în sensul că n-am simțit nici cea mai vagă urmă de mahmureală. Vodka Skyy rulează. Sunetul a fost be-ton, muzica la fel. Probleme au intervenit pe ici-colo, respectiv la cantitatea de fum (băieți, trebe să faceți ceva cu asta, nu se poate). Când am ajuns acasă, pe lângă mucii de miner din batistă am mai constatat că îmi puțea sutienul ca șunca pusă la afumat. Cred că nici în cele mai crunte bodegi în care mă afundam prin liceu nu se era fumul ăla, tată. Deci – rezolvați cu fumul și totul va fi bi-ne-he!

Apoi să vă mai povestesc că am văzut veverițe, în parc la Sinaia. Băteau turiștii din nuci mai ceva ca la Govora 86 (am ceva cu anii ăștia azi) și nebunele țopăiau cu coada roșie, mare prin copaci și pe jos. Mi-au plăcut, cum să nu-mi placă! O veverița la casa omului nu strică niciodată.

Tot în weekend s-a filmat ,,Micile Vedete la bibliotecă”, un scurt metraj pentru copii semnat Școala Micile Vedete la care am cotizat cu scenariul :). Abia aștept să văd ce a ieșit! Weekendul viitor urmează filmarea altui scurt-metraj, ,,Micile Vedete duc un stil de viața sănătos”. Treaba cu scenariile a fost complicată, pentru că am un job full time de la care nu pot lipsi, am repetiții la cor, am avut turneul din Elveția, mai bag și o zumba și acum repetiții pentru concertele de colinde (poate de asta mi s-a topit și inspirația, cum ziceam). Și printre toate astea ar fi trebuit să ajung să asist și la repetițiile micuților (care sunt geniali, m-am distrat copios cu ei) – lucru care mi-a ieșit doar parțial, din păcate. Apropo, dacă aveți copii talentați puteți să-i înscrieți la preselecții pentru cursurile care încep în ianuarie, ele se întâmplă începând cu 12 decembrie (click pentru mai multe detalii).

P.S.: A, da! Să nu uit. Duminică e concert de colinde cu Corul de copii radio, la Sala Radio, ora 19.00. E de mers și de văzut (dar mai ales ascultat), scoateți pixul și notați la agendă. Sau faceți un reminder dacă nu mai merge cu agenda.

Not a good week for science

Vineri am clacat. Fizic. Am încercat în ultima vreme să le fac pe toate în același timp și mi-a cam ieșit, dar a și costat ceva.

Așa că vineri am uitat telefonul acasă. A doua oară într-o singură săptămână, ceea ce e oricum numai de bine nu. După care a clacat computerul. E un d-ăla cu măr pe el, teoretic n-ar fi trebuit să crape așa ușor. Totuși… Am reușit să-l pornesc doar în safe mode, o jumătate de oră mai târziu, fără sunet, fără vizualizare imagini, practic cuțu șchiop.

Și după toate astea, pe seară m-a luat un rău d-ăla… de abia mai stăteam în picioare.

Și a trebuit să merg și la repetiție, la Sound. Unde am constatat cu rușine că încă sunt pe lângă la anumite părți, în condițiile în care vineri plec cu ei în Elveția și teoretic intru în formula de concert :(.

Așa că în weekend am tot murmurat note și cuvinte, doar doar îmi intră în cap cu fast forward. Și m-am uitat la tot sezonul din Camelot (unicul, se pare că nu se mai filmează mai departe). Care – Camelot – e muuuult sub alte producții de gen (a se citi Urzeala tronurilor), are găuri mari în scenariu, burți, un Arthur cam efeminat și o Guinevere cam enervantă, cu toate astea am stat cu ochiul țintă din cauză de Merlin și Morgan.

Ah, da, și am făcut un colț întreg + conturul dintr-un puzzle nou de 1000 de piese.

Și am făcut și o prăjitură inteligentă. Știați că există așa ceva? Prăjitură inteligentă? Cunoscută și sub numele de prăjitură deșteaptă? De o pui în tavă și își alege singură blaturile și crema? Mmm. Și tot la noi în casă s-a întreprins și un kaiser bio. Bun, nu e tocmai bio, dar e homemade și e foaaaaarte bun – asta pentru iubitorii de mezeluri care se panichează când citesc etichetele prin magazine. Dacă vreți vă povestesc altădată despre asta. Întreb și eu (că nu l-am făcut eu, doar am inhalat vaporii de vin în care se fierbea pieptul de porc, cât amestecam la aluatul pentru prăjitura aia deșteaptă de v-o lăudam adineauri) și vă spun ce și cum în detaliu.

Așadar, deși nu pare, m-am odihnit. Și acum trebe s-o iau de la capăt.

Altfel spus, cu toata vitejia, începe ușor să mă ia o mică panică legată de deplasarea de care tocmai ziceam, dar mă țin tare, bag un yodle în baie și îmi revin.

Săptămână fără evenimente neplăcute vă doresc!

Și să ne auzim cu bine. Mai ales voi pe mine. :S :D

P.S.: Computerul s-a resuscitat singur. Poate merge și cu mine la fel.

Ce se mai întâmplă în țara verzilor și uscatelor

Aseară am fost la sindrofie. E, hai, știți care, aia cu 10 ani de publicitate blabla. Nu fac parte din grupul vedetelor (yes, yes, this is envy speaking) care se suie pe scenă, dar a fost sort of fun, frig cu muci în Operă, Moisescu impecabil, fragmentele din Apropo TV foarte reușite.
La party ne-am pozat cu replici din reclame celebre, am beut Ursus, a fost bine – mai bine decât la Effie Party, cu siguranță. Muzica mai bună, parcă și aglomerația ceva mai subțire (deh, nu era uzina mechen prezentă, ei e oameni importanți, nu pierd vremea cu nimicuri).

Pe când molfăiam o shaorma cu de toate în bucătărie pe la 3, mă gândeam – hai măh, că nu e chiar așa rău. Mda.

Între timp ce să vă mai anunț? Păi poate v-ar interesa că se apropie de lansare încă o șmecherie socială, numită Orașul Meu (e încă beta, deci nu vă speriați dacă ceva pe acolo vi se pare că scârțâie). Cu alte cuvinte, ăștia de tot dați pe goarnă unde sunteți pe forsquare sau places, acum aveți jucărie nouă gratis pentru iPhone și Android, să vă tot lăudați cât de hipster o ardeți. Plus că e ceva ce eu (împreună cu alți viteji) am propus într-un pitch de telefonie mobilă acum vreo 4 ani, sub altă formă, desigur (nu existau telefoane cu touchscreen pe vremea aia). Respectiv te ajută să te orientezi, să găsești ușor locuri, filme, petreceri, păreri și alte chestii de genul ăsta. Pare a fi facebook meets metropotam. Să vedem ce iese.

Acum mă pregătesc să mă duc să zac puțin după destrăbălarea de aseară să mă ocup de alte chestii interesante pe care le clocesc în ultima vreme. Nu pot să vă spun, deocamdată, decât că ambele chestii (da, sunt două) au legătură cu copiii și că nu, în niciun caz nu sunt însărcinată (să nu-ncepeți…).

Evident, nu pun coada pe spinare până nu azvârl o piesă.

Abia aștept să ajung acasă

Nu, n-am răcit. Nici nu mă așteaptă vreo prăjitură fabuloasă pe masă și nici nu m-am mutat într-o super vilă în Primăverii.
Nu mi-am luat animal de casă și nici n-am vreun film nou de văzut.
Am pus parchet și câine (a se citi covor alb pufos) și am o misiune – un puzzle cu castelul din Praga din 1000 de piese din care am făcut azi-noapte aproape o treime. Am făcut castelul, catedrala și puțin din cer. Trebuie să mă apuc de făcut la Mala Strana și la Podul Carol și la Vltava.

Cu această ocaziune vă anunț că am trecut pe la Leroy Merlin și e țeapă, nu e niciun preț mic, iar lucrurile sunt nașpa.

Așa că am ajuns inevitabil la Ikea, unde am balotat niște chifteluțe și am găsit și câine și lustră. I still love Ikea, no matter what they say.

Voi faceți puzzles vreodată? Vă storciți coatele, genunchii și fundul căutând piesuce mici de carton care să se potrivească la fix?
Noroc cu câinele, altfel nu mai eram om azi la cât m-am târât pe jos.

TM Live – Morcheeba &Parov Stelar la Polivalentă

Cu ce să încep? Să-i dau cu de bine sau să încep cu injuriile?
Ok, hai să încep cu răutatea şi să terminăm în notă optimistă.
Polivalenta e naşpa. Ştim asta cu toţii. La toaletă la femei arată ca în toaletele de la puşcărie (asta e o speculaţie, habar n-am cum arată toaletele la puşcărie, posibil mai bine ca la PolivaLentă). Înăuntru se face cald ca în infern, ventilaţia e zero, sala e urâtă.
Să trecem peste asta. Cum nu există alt loc similar de concerte (Hala a decedat acum ceva timp, încă nu ştiu exact de ce) ne mulţumim şi cu Polivalenta, e ok.
Se dau jetoane la care se stă la coadă, doar în număr par (deşi sunt o mulţime de produse care se vând la preţ impar de jetoane), care se rup mai uşor pe jumătate decât în întreg (nu există niciun produs care să presupună existenţa unei jumătăţi de jeton, dar hei, de ce să fie simplu când poate să fie complicat?) şi nu se pot returna. După care se mai stă la coadă la băuturi. Când ajungi în faţă, afli că nu mai au Ursus sau au dar e cald, că Peroni costă două jetoane şi că trebuie să aştepţi să îţi toarne în pahar din sticlă, pentru că nu există bere la dozator – de aici şi coada. Finlandia există, Jack există, dar nu există preţ pentru long drinks – trebuie să plăteşti sucul separat (ca şi cum oamenii vin la concerte să savureze tărie straight) în afara dozelor de Jack with cola blasfemiator, la trei jetoane. La final oamenii rămân şi fără apă, ce atâta apă. Cam asta despre vânzarea de băuturi de la TM Live superbranduită cu bere, Finlandia şi Jack.

Pe la 11, când am aterizat acolo (după ce gardianul mă căutase prin pachetele de ţigări de diverse substanţe interzise -arătam suspect probabil, vorba lui Ristea – aveam ochii mari) muzica era asigurată de Electric Brother. Drăguţ, interesant, după care au intrat Amsterdams. Revelaţia pe care am avut-o a fost că Amsterdams mă plictisesc îngrozitor, mai ales în Polivalentă la 12 noaptea aşteptând muzică bună în picioare în nişte cizme uşor incomode, uşor frustrată de accesul greu, complicat şi scump la alcool. Am reuşit să rezist (aşezatul în cur pe jos a ajutat)şi am prins ora unu încă neadormită, adică ora la care erau anunţaţi Morcheeba.

Şi de aici începe partea aia bună.

Trebuie să vă mai spun că am reuşit să ratez sistematic toate concertele Morcheeba şi Parov din România (şi au fost câteva). Singurul pe care l-am prins a fost concertul Morcheeba de la Bestival (primul Bestfest) când au fost fără Skye şi au fost o dezamăgire amară. Fetele alea două erau pe lângă grav, au băgat şi o Budapestă şi au plecat acasă.

Aşa că aseară era de neratat.

Băi, cât de mişto a fost. Femeia aia e divină, senzaţională, am savurat muzica cu un ranjet tăiat pe toată faţa, pe alocuri cu ochii inchişi, am dansat, am cântat. Dacă am făcut asta după ce am trecut prin toate cele descrise mai sus, vă daţi seama cam cât de bine a fost. N-am reuşit să găsesc filmări pe youtube deocamdată, deşi Skye i-a zis la un moment-dat gardianului să se calmeze că nu-s deranjaţi de poze sau filme, mai ales dacă ajung pe youtube, să vadă şi ei cum arată. V-aş povesti mai multe, dar nu prea reuşesc să ambalez cuvintele. Rochia era divină, bandul suna cum nu se poate de bine, oamenii beau tequila şi bere, Skye a remarcat amuzată jackul cu cola la doză (noroc că aşa am aflat şi eu de el, nu-l ginisem la tarabă).

După Morcheeba am mai făcut o excursie la baie şi m-am întors la ţanc pentru Parov Stelar. Am dansat de mi-am tocit cizmele şi pe saxofoane şi trompete şi am aterizat acasă destul de târziu devreme.

Din punctul meu de vedere Morcheeba de aseară a fost concertul anului (mai sunt vreo două luni, mă îndoiesc că mai apare ceva), mulţumim frumos lui Redds pentru invitaţii şi pentru berea de femei numai bună de aseară (m-am scos, la băieţi a fost mai greu cu criza de Ursus).

În final ne delectăm cu Otherwise, una din puţinele melodii care spală ruşinea gusturilor mele muzicale de prin liceu. (exagerez, eram doar foarte mainstream, deh chestie de monopol al televiziunilor muzicale :D).

Peninsula

Era vineri. Era deja târziu, trecut de 18.30, iar noi abia ne târam pe la începutului lui DN1A, într-o încercare timidă de a evita dezastrul de pe Valea Prahovei. Aveam mult de mers, cam până pe la Târgu Mureș, așa.

Cu toate astea, minunile se întâmplă, iar noi am pus piciorul pe tărâm unguresc (pardon, ardelenesc) pe la 10 jumate seara, adică foarte în grafic. În afară de faptul că eram foarte obosiți, nimic nu părea în neregulă. Ei bine, fericirea a durat doar până când am încercat să intrăm în posesia biletele pe care părea că le-am câștigat pentru vineri, despre care fata plictisită de la casierie îmi explica că erau de fapt pentru joi, cu un aer care spunea printre altele ,,degeaba insistați, au mai venit și alții cu texte din astea”. Mi-am înfrânat impulsul de a-i da una-n bot direct prin ghișeu, m-am gândit că sunt o ființă delicată, rațională și educată și nu mă pot coborî la asemenea acte. Dar mi-am reprezentat faza, recunosc. Eu cu pumnul umflat și zdrelit, ea cu dinții pe tastatura computerului care avea lista greșită, zicând ,,ok, ok, m-am uitat mai bine, erau de fapt pentru astăzi, mă scuzați”.

În virtutea spiritului civilizat, am achiziționat bilete (mai scumpe cu 40 de lei decât dacă n-aș fi crezut că o să intru gratuit) și am dat un mail către organizatorii concursului, sperând că vor face ceva să repare situatia. De exemplu, pentru început, să-și ceară scuze. Singura reacție până acum a fost cea de ieri, adică două zile după incident, când mi s-a cerut numărul de telefon ,,pentru a putea discuta”. Nu m-a sunat, încă, nimeni, eu încă vă mai aștept ca și când. Să înțeleg că lista de nemulțumiți e atât de lungă încât încă se lucrează la ea? Sau…?

În fine. Am intrat la locul faptei. Mărturisesc în premieră că mă așteptam la mai mult, dar asta probabil doar pentru că am fost mult prea frustrată anul trecut că nu pot ajunge, așadar probabil că mi-am imaginat acest tărâm de vis, acest neverwonderland inexistent în realitate. Sunt rea, era de fapt chiar drăguț.

Am ajuns în mijlocul concertului Kasabian, pe care l-am auzit de la distanță, din pragul cortului, la lumina stelelor și a lanternei.

Abia mai târziu, pe la 1, ne-am urnit și am început să explorăm. Am reușit, firește, să ne îmbătăm (am găsit o terasă mult prea tare, cu hamace, bean bags și iarbă multă) și să ne culcam aproape la răsărit, chestie care aproape că ne-a stricat a doua zi, aia principală cum ar veni. Aia pentru care aveam deja bilete, pentru că nu crezusem că le-am câștigat, așadar ni le cumpăraserăm din timp.

A doua zi am ajuns chiar și pe la concerte, chestie care a făcut totul să semene mult mai mult cu un festival. Și vă spun despre Blue Nipple Boy (care suna foarte bine, le prevăd un viitor luminos) pe Talent Stage,

Luna Amara pe scena principală (care mi s-au părut la fel ca de obicei, adica nimic nou sub soare),

Ska Cubano pe Terasa Kiss și apoi tataie distracție, Iggy a lu Pop. La Ska Cubano ne-am dezmorțit. Cel mai greu m-am dezmorțit eu, care eram încă cât se poate de numb și ieșeam total din peisajul colaboratorilor mei care dănțuiau de numa-numa. Era ceva foarte apropiat de Zumba, mă jur. Pe la final am început și eu să legăn câte puțin din fund, să mă misc de pe un picior pe altul.

Trei sarmale (yam) și o pauză de pipi mai târziu ne înființam să-l vedem pe numitul Pop. Care a apărut destul de la timp. Un moș blond (vopsit?), la bustul gol, slab mort, plin de înjurături, însoțit de alți patru moși pe cale de descompunere. Băi, da’ mișto! I think I fuckin broke my fuckin leg, fuck it. Fuck you techno people!!! This is the end of the fuckin rock show. Rockereala în toată regula, moș basist mima acte sexuale în toată regula cu o boxă, au chemat vreo 12 oameni pe scenă de puteau să facă și un videoclip, ceva, s-a dat cu instrumente, microfoane, old school, ce să mai clămpănim aici. Când mă fac bătrână vreau să fiu Iggy Pop.

Am mai rezistat vreo oră așa la umbra cortului bătrân și m-am băgat la săculeț, să-mi odihnesc oasele bătrâne.

Și iată că m-am întors la București și scriu aici ca să aflați și voi una-alta. De exemplu – că o fo’ de cct că oamenii ceia n-aveau deloc sucuri de tip ,,natural”, ci doar mirinda (bleah), prigat (bleahbleah) și giusto (megamegableahbleah), așa că vodka și prietenii ei au fost destul de supărați pe chestia asta. De asemenea, țigările erau cu toantele din zona JTI. Fără Kent, fără Vogue, fără Pall Mall, fără Lucky, fără Marlboro (ba da, Marlboro era d-ăla promoțional, cică și-au făcut și ei bilă mentolată, și dacă vreți să știți, ei au fost primii, da? Nu Kent, nu, ci ei. Așa.).

Nu pricep ce era cu iarba pârjolită peste tot, înțeleg că în alți ani era mai pe verdeață treaba. Terenul unde erau scenele era practic plin de paie, ca într-un mare staul, de aici și statul pe jos destul de impropriu.

Mâncarea mișto, mi-a plăcut. Toată cu plăcuțe bilingve, să priceapă și românii ceva. (ups, iar am zis ceva rău?). Am crănțănit un porumb copt cum de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia să. Regret enorm că n-am dat gata mai mulți, ar fi meritat. Pâine cu untură, sarmale, ciolan, fasole, mici, meniuri vegetariene.
La distracție se stătea, de asemenea, destul de bine, păcat că sunt eu bătrână și nu mai pot. Parapantă d-aia cu motor (în aia chiar m-aș fi dat, mi se pare că arată genial), bungee, până și o tentativă de zorbing (legatul cu chingi într-o bilă mare și rostogolitul la vale în ea). Se trăgea și cu arcul, tonete cu diverse chestii de vânzare, tricouri rock, chestii, trestii. Toaletele ecologice, dar ok, practicabile. Anul ăsta s-au introdus și dușuri calde, deci puteți da năvală.

Pe scurt, Iggy a făcut toți banii, mâncarea a fost mișto, am supraviețuit cortului (doar două seri, e drept, nu știu cum ar fi fost dacă erau mai multe), distracția a fost și ea decentă, eu am fost cam defectă, de la oboseală și băutură. Băuturile răcoritoare sucked big time, la fel iarba pârjolită și țeapa cu biletele câștigate. Au fost două zile și jumătate lungi cât o lună, ceea ce poate fi și bine și rău. Vă las să ghiciți de care e.

La anul dacă e line-up mișto bag din nou. Da’ ne trebuie cort mai mare și mai bine aerisit, ok?

Later edit: Oamenii au recunoscut greșeala și îmi returnează banii cheltuiti pe cele două bilete. Așadar, totul este bine când se termină cu bine. Și e bine de știut că problemele de genul ăsta se și rezolvă uneori.