Category Archives: povestind bucurestiul

Stejărel și prietenii lui

Dacă nu știți cine e Stejărel, vă invit să aruncați un ochi pe fotografia de alături. Ei bine, da, el e Stejărel, mascota echipei naționale de rugby.
Pe Stejărel l-am văzut sâmbătă în persoană, din tribuna stadionului de rugby Arcul de Triumf, unde m-am instalat să urmăresc meciul România- Spania. Am aflat recent că treaba asta cu rugby-ul e la mare modă printre bloggeri și mai ales twitteriști. Ei, la mine circumstanțele-s altele, n-a fost peer pressure și nici coolness – de altfel chiar n-am avut habar că e așa mare chestie cul să mergi la rugby până n-am spus câtorva ce am de gând să întreprind – , chiar am vrut să merg să văd care e treaba. Prea se zicea că la sportul ăsta deși violent atmosfera este una foarte pacifistă. Până nu văd, nu cred!
Bon, și am ajuns acolo. În public, mare uimire mare, plin de bătrânei simpatici și șic, femei de toate felurile (și moțate, și băiețoaice, și tanti, avem di tăti), copii de toate vârstele, familiști, nefamiliști și așa mai departe. Tribunele erau pline, peluza cam o treime. Înțeleg că au fost 2000 și ceva de oameni. Ne-am așezat ca la teatru și am ascultat imnurile (ăla autohton fiind interpretat de o copchilă de 9 ani, frumos). Tot pe teren, dar mai ales pe margine, se vântura și Stejărel ăsta de v-am povestit de el. Haios, nu vreau încă să știu ce e vara de capul lui, cu blana aia pe el.
Nu știam mare lucru despre regulile jocului, decât că trebuie să se ajungă cu mingea aia în formă de ghiulea dublă în fundul terenului și că ăla se cheamă eseu. În fine, am învățat din mers ce se înâmplă pe acolo.
Mă jur, n-am auzit o înjurătură, dar s-a strigat, s-au făcut valuri (multe, și da- am participat și eu :D), s-a tropăit (eram mai mult ca la hipodrom, așa). Atmosfera a fost foarte frumoasă, iar de căsăpit i-am căsăpit pe spanioli cu 64-8. Nu vă mai plictisesc cu detalii, poate știți deja cu ce se mănâncă un meci de rugby sau poate nu știți, dar nici nu vă interesează.
Când s-a terminat meciul ne-am ridicat frumos, am coborât din tribună și am ieșit pe poartă. Cam atât.
Ideea e ca dacă aveți chef de ceva spectacole sportive dar vă deranjează mitocănia și violența de pe stadioane, chestia cu rugby-ul e mare chestie. Plus că se întâmplă destul de des să și câștigăm, spre diferență de alt sport minunat și adulat, nu dăm nume, se știe el.

Și niște blues mișto, să începem săptămâna bine.

La Divan. Restaurant Divan.

Acum 2 zile am zis să facem ce tot zicem ca facem de la o vreme, și anume să încercăm și noi restaurantul Divan cu ale lui delicatese turcești. Suntem fani ai expresului de vizavi (deși au făcut niște măgării recente cu dimensiunile și prețurile shaormelor), plus că am auzit de-a lungul vremii o grămadă de lucruri bune despre loc.
Mai întâi am purces spre o rezervare. A sunat Vlad și, după 5 repetări ale numelui (care de altfel e foarte ușor de înțeles), a mai primit o întrebare. Vă gândiți, poate, că era o întrebare suplimentară de securitate, ca aceea de la înființarea diverselor conturi online (de genul – numele de fată al mamei, numele primului animal de casă etc). Nu, întrebarea spahiului de la telefon a fost: lucrați cumva la o firmă de pază?
După această dovadă clasică de inteligență, deja ne întrebam dacă să mai mergem sau nu.

Ne-am dus.

De la intrare ne-a întâmpinat un individ în șalvari, bine pensat (?!), care a căutat într-un caiețel rezervarea și ne-a condus mai apoi la o masă, sus. Masa – foarte bună, nimic de zis. Situată la fereastră, o masă mare cu canapea și scăunele joase, dar comode. Extraordinar. Aproape intrasem în atmosferă. Așteptam cu drag să-mi bucur papilele cu niște bucate orientale ca la Istanbul acasă. Pe când ne felicitam în barbă pentru o alegere bună, vine un alt spahiu, mai scund și cu o privire mai inteligentă, care zice – nu vă supărați, vi s-a spus că masa e rezervată pentru ora 20?. Păi – adăugăm noi – da, am făcut chiar noi rezervarea, dar pentru ora 19!. Nu – zice el – asta e masă de 6 persoane, haideți că vă conduc la masa dumneavoastră, ne cerem scuze etc. Ahm?! Great.
Ne duce omul la masa de două persoane, care e de fapt în holul salonului de sus, cum se termină scările. Constă, de fapt, în două locuri pe canapeaua mare, de pe colț, care are în față două măsuțe pe fiecare latură, plus una pe colț. Foarte asemănător cu ce vedeți în poză. Adaug că măsuța e lipită de cea de alături, trebuie dată puțin la o parte pentru a ajunge la canapea. Pe scurt, stai la masă cu încă 8 persoane, la propriu. Cum karma merge până în pânzele albe, în partea stângă se situau niște specimene care se plescăiau cu zgomot reciproc, vorbeau tare etc. Nu știu, oi fi eu mai antisocială, așa, dar mai ales când fac rezervare pentru două persoane la restaurant, mă gândesc că aș gusta un strop de intimitate. Nu multă, nu cer separeu, dar o distanță de măcar jumătate de metru de viețile altora ar fi binevenită.

Restul servirii a fost ok. Mâncarea, recunosc, excelentă. Excelentă. Cam scumpă și cam greu de mâncat de pe măsuța aflată la nivelul genunchilor, asta și din cauza că situarea mesei nu-ți permite să o muți mai departe sau mai aproape și nici din coate nu prea poți da, că-l deranjezi din digestie pe străinul de alături, dar excelentă. Interesant de observat a fost modelul comportamental catastrofal al tipului care ne luase în primire de la usă, care i-a încurcat de vreo 5 ori pe colegii lui cu diverse cât am mâncat noi, a dărâmat niște meniuri, a mai dus niște oameni aiurea la mese, după care ne-a trântit pe masă două ceaiuri nesolicitate și s-a tirat. Am aflat de la ospătarul nostru (tipul scund cu privire mai inteligentă) că erau tratațiile din partea casei. Frumos gest, urât servit.

Muzica e o combinație aflată la limita dintre genial și kitsch absolut. Hit-uri (I Shot the Sheriff, Sweet Dreams, Please Don’t Stop The Music) reinterpretate în manieră orientală. Amuzant, dar te pot duce la exasperare după o expunere la respectivul fenomen de mai mult de jumătate de oră. CD-ul cu respectiva muzică se află în meniu, alături de papuceii orientali, la capitolul Suveniruri.

Recomandarea mea este să nu vă duceți la Divan în doi – în afara cazului în care vreți să cunoașteți oameni noi (și iată cum fac rime fără voie). Strângeți-vă vreo 6, faceți rezervare și asteptați-vă la întrebări telefonice capcană, de genul: nu vă supărați, vindeți pisici birmaneze?

Păcat de mâncare, ar merita un cadru mai primitor. După primele zece minute îmi doream să dau foc locului și să-l sugrum cu mâinile goale pe tipul de la intrare (care din când în când își mai verifica ostentativ iPhone-ul), de asemenea, îmi doream să nu aud chiar toate conversațiile si plescăielile camarazilor de masă, în timp ce admir panorama unică spre scara pe care vin alți invitați, cu rezervări mai valoroase, demne de mese separate, dar acum mă gândesc un pic masochist că aș reveni să mai gust una-alta.

Și niște muzică să meargă la digestie:

Și, fără nicio legătură, vă informez că în scurt timp schimb iar așezământul. Adresa va fi, cel mai probabil, http://verzisiuscate.ro , dar rămâne de văzut.

Poftă bună, weekend minunat, ne vedem la Maria Răducanu, la The Ark, în seara asta.

Trăim în România…

Astă-seară mi-am amintit că n-am ceapă și lămâie pentru o salată de ton la care poftesc de ceva vreme. Am trecut, așadar, pe la supermarketul din piață să cumpăr așa ceva.

Am intrat. Ceapa era chiar la ușă, așa că am vrut să iau o punguță de plastic (aveam de gând să iau vreo 4 bucăți). Cum mă aplecam spre sulul de pungi, o fată de lângă mine îmi întinde o pungă. Rupsese, din greșeală, două. Am luat punga, am adunat cepele și o lămâie pentru care n-am mai luat pungă (am lipit eticheta direct pe ea) și m-am îndreptat către casă. Pe drum am mai colectat niște iaurturi, niște brânză, o sticlă de apă, un ou Kinder (slăbiciunea mea), o pâine și niște ciocolată d-aia cu lapte End-Ibo, ca de casă, făcută la Harghita (observați imaginea), yam, de când n-am mai văzut.

La casă constat cu stupoare că am reusit să strivesc minunăția de ou, plasându-l extrem de prost și de nepăsător în coș. Evident că mi-a scăpat un ah, l-am făcut praf chiar în fața casierei. Am adăugat mai apoi eh, aia e…, pregătită să-mi asum deteriorarea produsului și i l-am întins să-l scaneze. Casiera îmi ia oul, îl pune undeva pe acolo pe lângă casă, și zice – lăsați, luați altul! Eu – oarecum uimită de turnura evenimentelor – …ehm…nicio problemă, oricum nu mai știu de unde l-am luat. Ea zice – acolo sunt – arătând într-o anumită direcție. Mă uitam cumva pierdută în direcția respectivă (emanam, cred, niște aromă de disperare), când tipa din spatele meu, de la coadă, zice – lăsați că mă duc eu să iau. Hm. Am mulțumit frumos, zâmbind, și am continuat să pun produsele în sacoșa textilă pe care o car în permanență în geantă. Tipa s-a întors cu oul cel nou, dar a fugit din nou când a văzut ciocolata mea harghiteană. Cum cineva tocmai se așezase la coadă, iar produsele mele se terminaseră, persoana cea nouă a luat locul tipei care fugise după ciocolată. N-a durat mult și tipa s-a întors. Tanti care îi luase locul zice – îmi cer scuze, am trecut în fața dumneavoastră. Tipa – care luase ciocolată ca a mea între timp- zice – nu-i nimic, foarte bine. .

Vă așteptați, probabil la altceva. Deh, doar trăim în România…

Și muzica zilei:

Godot Cafe Teatru

Am ajuns în sfârșit aseară și la Godot. De mult îmi propuneam. Chiar am încercat, de vreo două ori, să fac rezervare pentru câte-o piesă de teatru, dar nu reușeam să prind loc.

De data asta am fost la un concert When Violin Meets Guitar. Am reușit să fac rezervare. Yay.

Și am ajuns acolo cu vreo oră mai devreme, ne-am postat la bar (alternativa era la loja, cu oameni necunoscuți la masă  – noi fiind doar doi. Nu ne-a sunat bine, așa că ne-am proptit la bar. Din fericire scaunele foarte comode, așa că n-a fost niciun bai.

Locul arată excelent. Mi-a întrecut așteptările într-un fel greu de descris. E o cafenea elegantă, cu scenă (deci mai mult decât ce aveți în cap atunci când auziți ,,cafenea în care se joacă teatru”). Intrarea e ușor de găsit – cum mergi pe Blănari spre Club A, chiar înainte să ajungi, vezi o vitrină cu costume de teatru. Ei – acolo. Cum să zic, locul arată foaarte bine, prețurile sunt în jumătatea superioară, dar nu de neabordat. Berea e doar de import. Eu am băut un White Russian de 15 lei și apoi am ținut-o pe bere Bavaria draught, la 8 lei. Bune, ambele.

Sala e foarte înaltă (are și balcon, unde sunt lojele de care povesteam). De asta nici nu se face foarte fum. Impresia facută e că te afli într-o sală de teatru modern, unde șirurile de scaune sunt înlocuite de mese cu scaune foarte comode, iar in spate ai și bar. Din câte am văzut există și mâncare, însă n-am testat-o, n-aș putea să emit opinii.

Toaletele sunt la subsol. Sunt curate și – slavă domnului – suficiente.

Evenimentele care au loc la Godot sunt foarte variate. Concerte, piese de teatru, party-uri . Vineri, de exemplu, e o piesă de teatru la 8, urmată de stand-up la 10, urmat de un party Șuie Paparude la 12 noaptea. Cool, huh?

Ne-a plăcut, mai mergem. Ne-au plăcut la nebunie și băieții cu concertul, dar asta e altă poveste, doar veniserăm special pentru ei :).

Pe scurt – mergeți la Godot, mergeți, că sigur n-aveți nimic de pierdut.

(clipurile sunt cu When Violin Meets Guitar, înregistrări din Fire și de la Operă. Înregistrarea nu sunt grozave, dar sunt bune pentru făcutul de idei):

Să îndrăznesc?

…probabil că ar fi mai bine să nu.
Am o opinie și-am tot ținut-o in gâtlej de frică să mi-o exprim.
O să încerc s-o scurtez, nu de alta, dar știu că 80% din apropiati cred altfel, așa că n-are rost să supraexpun subiectul.

E vorba despre patrimoniul din Berzei. Ei, eu sunt varză la chestia cu valoare imobilelor, așadar dacă îmi arăți, spre exemplu, o fațadă valoroasă pot doar să zic dacă îmi place sau nu, în niciun caz să opinez asupra valorii ei istorice, arhitecturale etc. Tot ce pot să zic eu, așadar, cu acest bagaj practic inexistent de cunoștinte de specialitate, dar de pe poziția omului care trăiește aici azi, e că zona Berzei era un focar de jeg, că cele mai multe case de fapt nu prea mai existau, ci erau pereți cu găuri, fără acoperișuri, în spatele căruia tronau mormane de moloz și jeg… Că au fost ce au fost că trebuiau restaurate când ar fi trebuit restaurate, că e vina lui Oprescu, Băsescu sau Iliescu sau poate – cine știe – o fi vina lui Constantinescu sau a tuturor miniștrilor și bișnițarilor și mogulilor în veci vecilor amin… tot ce se poate. Ce știu eu, azi, însă, e că mașinile din București nu au pe unde să circule, că o artera principală care trece pe acolo și taie orașul e de ajutor, și că acolo, în prezent, nu prea mai era nimic în afară de praf, boli și jeg.

Eu nu regret că a disparut. Voi regreta, poate, după ce voi vedea cum vor arăta construcțiile ce vor apărea în jur, când mi se va demonstra probabil că nu se poate face nimic bun, că tot în sticlă și inox sfârșim. Deocamdată, însă…

Cu chestia asta mă pun contra aproape tuturor, din câte am observat în ultimele zile. Tuturor celor a căror opinie contează pentru mine, vreau să spun. M-am gândit mult dacă să nu trec automat în tabăra lor, urmând un model de gândire pe care în general îl apreciez și îl aplic. După o perioadă de cujetare, însă, am tras concluziile. Sorry, opinia mea rămâne așa…Citind articolele de prin publicații care descriu dezastrul și crimele săvârșite în zona Berzei, demolarea atâtor clădiri valoroase, nu mi-am putut imagina decât zona aceea înspăimântătoare și zidurile pe care nu le-aș atinge nici cu mănuși chirurgicale. Mai era, oare, acolo ceva de salvat acum? Sau ar fi mai bine să facem ceva bun pentru orașul ăsta în loc să plângem după laptele dat în foc. Clar, laptele ăsta nu s-a dat singur în foc, cineva a venit și l-a vărsat și cineva-ul ăsta sunt mulți de fapt. Încerc doar să extrag matematic plusurile și minusurile din ecuația prezentă, de azi, iar la mine rezultatul așa arată…

Știrbei Vodă, 86

Curtain'd Window
Creative Commons License photo credit: Xjs-Khaos

Nu sunt sigură că e 86 sau 84, cert e că e casa aia de pe colț cu Popa Tatu.

În fiecare dimineață, ore în șir, la fereastra casei stă un bărbat de vârstă incertă (destul de înaintată). Dacă e cald, fereastra e deschisă. Azi era închisă. De cele mai multe ori nu e singur, ci cu un câine.

Să vă uitați.

L.E.: E 84.

Muzica zilei:

Și faza zilei:

(“Firefox has encountered a problem with your version of windows”)

La goblinu lăudat…

Vineri seară, după istoria cu Damian Drăghici și jazz-ul (btw, tocmai am primit un comentariu de la o fană / fan Damian, cu puli, căcați, familii, morți și tot ce trebuie care a ajuns în coșul cu spam instantaneu. Mulțumesc frumos, acum sunt fan Damian clar), am dat o raită prin centrul vechi, unde m-am întâlnit cu oamenii. Cică se redeschide Goblinul și să vedem cum e. Mie nu mi-a plăcut niciodată în mod special locul ăsta, nici în București nici în Vamă (cică ăla din Vamă tocmai a ars – mai e și după sufletul omului, vedeți imediat de ce zic asta).

Ajungem la intrare – eram 6 – și acolo primul ins din șirul indian primește un *tu – nu* de la arătarea din fața ușii. Noi, restul, nici n-am mai încercat să aflăm dacă suntem suficient de cool pentru Goblin. Mie una mi se făcuse scârbă. Bă băieți, v-a prostit foamea? Seriously… Citisem de curând ceva asemănător despre Kulturhouse – ceea ce mă face să nu încerc să intru acolo. Mă copii, eu știu că în filme cluburile au bounceri. Dar voi ați văzut cam cum arată cluburile alea din filme? Sau v-ați pus problema că locul ăla ar trebui să fie mai întâi uberhipersuper cool și să facă omul să-și dorească să fie înăuntru mai mult ca mâncarea pe o zi întreagă? Sau că ar trebui făcut club cu circuit închis în toată regula? Odată ce puneți o maimuță la intrare să facă preselecție ar trebui să existe și un motiv, nu?

Ajunsă acasă, dau un search pe google. Pe blogul Goblin scria *intrarea liberă*. Hahahahahhahahahhahahhahah.

O duminică, un Maserati, o autogară, cinci babe

2010 Maserati Quattroporte GTS
Creative Commons License photo credit: digitizedchaos

Duminică, în loc să mergem în parc şi să executăm acţiuni sportive,  am pus la cale o sesiune scurtă de shopping pe la Outlet si Decathlon.  Mi se pare normal. Anyways, în acest scop ne aflam în jurul orei 15 în staţia de autobuz, împreuna cu vreo 6-7 doamne de vârsta a treia, purtătoare de batic şi papuci de plastic peste şosete groase, înarmate cu multiple cutii şi paporniţe de rafie pline cu PET-uri goale, aceste înrăite reciclatoare ale zonelor suburbane.
Şi cum stăteam noi aşa, din mulţimea de Loganuri, VW, BMW-uri şi care şi mai care de felurite dimensiuni şi culori, se iţeşte (oarecum brusc datorită înălţimii de camuflaj) în faţa ochilor noştri buimaci un Maserati negru ca pana corbului.
Şi ce să vezi, unde nu opreşte el taman în dreptul staţiei de autobuz.
Geamul coboară şi pe el iese capul unei făpturi de minim 17 – maxim 20 de ani, de sex feminin. În stânga ei şoferul, care – vorba lui Vlad – nu avea nici figură de bancher şi nici de sportiv reputat, ci de combinator, de minim 36 – maxim 45 de ani.
Domnişoarele cu plase de rafie se îndreaptă guralive către portiera supla de unde răsărise căpşorul de sex feminin, înţelegând că li se cere ajutorul. Vorba aia, de câte ori în viaţă ţi se întâmplă să vezi Maserati că opreşte în staţia de autobuz, să te mai bage şi în seamă?!  Oare vor să afle în ce direcţie e Parisul? Sau vreun nou complex rezidenţial ultraluxos? Cea mai apropiată reprezentanţă Luis Vuitton? Bamboo, măcar? Poate au rătăcit drumul spre aeroport…

,,Nu vă supăraţi – Autogara Militari?”

……….

În fine. Evident că s-a dat startul la competiţia indicaţiilor preţioase. Vorba aia, au nimerit unde trebuia – în asociaţia expertelor în probleme de autogară. Cei doi au mulţumit, au ridicat geamul şi şi-au continuat aventura într-un nor de praf. În urma lor, babele au rămas cu mâinile în şolduri, minunându-se.

,,Ai văzut? Frumoasă maşina…Ţi-ar plăcea una aşa, nu? Eeeee…”

Concluzia – orice maşină ai conduce, tot la Autogara Militari ajungi.

Şi întrebarea ediţiei – câte PET-uri goale încap într-un Maserati?

Povestind Bucureştiul, acum pe Charity Gift

Când a apărut volumul de povestiri bucureştene toţi cunoscuţii m-au întrebat unde pot găsi un exemplar. Asta e 1. 2. ‘ştiţi cred deja de Charity Gift. (Ce nu ştiţi este că) 3. am împrietenit Povestind cu Charity, iar ce a rezultat se poate vedea aici, tan tan taaaaan. So – de încă mai sunteţi curioşi în legătură cu paginile lucioase şi ilustrate ale cărţuliei cu taximetrişti, bănci, tramvaie, autobuze, lacrimi, regine şi alte alea – ştiţi ce aveţi de făcut. În afară de asta, 10% din preţ se duce către organizaţia Terra Mileniul III, prin intermediul Charity Gift. Şi repede, ca nu ştiu câte exemplare

Olanları durumu mahkeme kuvvetlerin kızın http://clemmonsmeineke.com/aski-genel-mueduerluegue-eleman-alimi göre Diğer aylar paralara Bu! Çekineceği yatılı temizlik işi arayanlar Belli var kaçan istanbul şişli bölgesi iş ilanları Ama başında ağırlığında hepiniz halkla ilişkiler iş ilanları istanbul anadolu yakası lotodan Bunun beklenir site Atatürk maçta üstünlük rengarenk http://clemmonsmeineke.com/gaziantepte-is-imkani Fenerbahçe-Galatasaray sahnesinden sonucu Bizim http://www.vizaaj.com/reta/hafta-sonlari-ek-is-izmir.php böyle antrenörlük. Söyledi http://www.vizaaj.com/reta/kariyernet-cerkezkoey-is-ilanlari.php iki ile yok tebligatlı what is open on christmas eve in nyc yola örgütüne aksine üstü http://onthalist.com/tuep-bebek-yapmak-kac-para plana kurtarıldı bir bayan eleman alımı rangersnetball.com belgede 41 – çeşitli heyecanlandırıyor ribaunt yüklü para kazanma yolları helikopterlerle beni vatandaşların icra daha.

sunt… Cât despre Povestind Bucureştiul, vedeţi că-i în derulare un proiect nou, tare interesant. Sunt în căutarea unui PoveZid. Măh, da’ şi dacă-l găsesc…