Ei bine, nici anul ăsta nu mi-am putut lua bilete din timp :(. Și acum stau și bâzâi. Cum speranța moare ultima, iată că ea se agață de concursul de pe blogul Cristinei Bazavan . El spune să punem pe blog una din lucrările favorite de muzică clasică și să spunem la ce concert ne înscriem.
Păi:
Și, mai intră în discuție? Residentie Orkest/Filarmonica din Haga, 2 sept, sala palatului, 19.30 este evenimentul pentru care particip. Uaah… poate…?
Cum am făcut anul trecut (poza a dispărut, în urma peregrinărilor prin domenii, și mi-e lene să o încarc la loc), o facem și anul ăsta!
Întrebarea e – eu și cu mai cine? M?
Pentru cine e virgin în privința acestui subiect (mă îndoiesc că mai e cineva, dar poate totuși…), e un banner in dreapta care duce pe site-ul Let’s Do It Romania, unde se explica tot.
Poate vă întrebați de unde atâta perseverență în ceva ce pare a fi inutil. Ei bine, mie nu mi se pare deloc inutil. Cred ca educația în menținerea curățeniei va dura mult, mult până se vor atinge niște rezultate observabile, asta însă nu înseamnă că ea nu trebuie să înceapă și să continue. Apoi cred că oricât de mică ar fi diferența de deșeuri după ziua asta de efort susținut, și oricât de repede s-ar regenera mormanele, tot e mai bine decât deloc.
Cred că indiferent de ce vedetă beneficiază de PR de pe urma acestei acțiuni și indiferent câte hibe de organizare există, tot e mai bine decât ca aceasta inițiativă să nu existe deloc.
Așadar va convoc, care se mai bagă să facem grup de curățenie pe 24 septembrie?
Am ascuțit creionul și aștept.
Am trecut iar, timp de 50 de minute, prin toate focurile (dar mai ales apele) iadului, am ţopăit iar ca un elefănţel drogat şi neîndemânatic pe latrino şi Ruslana (e o coregrafie chiar interesantă pe piesa asta, abia acum am observat, marţea trecută eram prea ocupată să nu-mi vomit organele interne). Hai că merge, domle, dacă fac abonamentul integral mă autoproclam regina voinţei. (who, me? yeaaah, right…).
Încă nu constat modificări cu cântarul, dar ar fi de-a dreptul miraculos, după doar 3 şedinţe. S-a dus, ce-i drept, cu un kil jumate mai jos, dar eu am fluctuaţiile astea de vreo 2-3 kile în mod normal (cred că ţine mai ales de cantitatea de apă din organism la momentul cântăririi). Important e că nu s-a dus cu un kil jumate în sus…
Între timp mai bag şi nişte yoga pe acasă, pentru cocoaşă, courtesy to Clara. Şi ocazie cu care am aflat că eu aproape că făceam yoga la 13 ani. Uau, asta chiar că schimbă complet totul…
Hai cu joi, cu zumba. Şi după aia cu destrăbălare la Iggy Pop.
Păi?
Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
Ajunși la operă – ce să vezi. O grămadă de lume. Ne-am așezat și noi pe iarbă și ne-am delectat.
Frumos, lume de toate vârstele, mai mare dragul să vezi băbuțele pe iarbă fredonând în șoaptă arii celebre.
Două minusuri – să-l bage cineva pe Alexandru din Declarație de dragoste (Adrian Păduraru) la niște electroșocuri ceva. Prezentator mai mucificat de-atât n-am mai văzut de multă vreme. Poate-s eu prea critică, dar când ajungi să citești George Gershwin exact asa cum îl vezi scris, cred că e cazul să te duci sa dormi.
Al doilea minus n-are nicio legătură cu evenimentul în sine, ci cu mintea unor oameni care vin cu copii de 5-6 ani la un eveniment cu muzică de operă. Bre oamenilor, eu înțeleg că dacă faci copii nu înseamnă că trebuie să mori social, dar cam cum vă imaginați voi că vor sta 5-6 copii mici cuminți la un asemenea eveniment? Credeți că dacă-i șușuiți din când în când se vor potoli? Think again. Dacă aș fi fost în locul plozilor ălora știți ce aș fi făcut? Exact același lucru, pentru că aș fi avut 5 ani și m-aș fi întâlnit cu încă 5 copii de-o seamă cu mine, în ceva ce seamănă a parc, în timp ce părinții mei ar fi ascultat o muzică care m-ar fi plictisit la culme. Aș fi zbierat și aș fi alergat enervând pe toți cei din jur. Doamne, dă-mi minte dacă fac vreodată copii, să nu-i torturez nici pe ei nici pe cei din jur cu idei de genul ăsta.
S-a terminat cu artificii. Foarte frumoase. Pentru toată lumea, mai puțin pentru o fetiță de vreo 4 anișori care plângea cu mâinile la urechi repetând printre lacrimi că nu îi place, în timp ce mă-sa (care o ținea în brațe) încerca s-o convingă să se uite. Păi dacă nu îi place și vezi că nu mai are aer de plâns, la ce dracu’ o mai chinuiești, femeie? Crezi că o să se oprească brusc din sperietura de moarte și va începe să bată din palme? Nu, cel mai probabil se va feri de artificii muuuuultă vreme, mult mai multă decât ar fi cazul.
În fine, iată cum am divagat. Nu mă luați în seamă, a fost foarte frumos, dar nah, de ce să ai o atitudine pozitivă când poți, lejer, să ai una negativă, nu?
Altfel spus, mi s-a făcut poftă de operă, abia aștept să înceapă stagiunea.
Am dat apoi o tură prin centrul vechi, unde fauna de piți e pe cale să preia conducerea, ceva de speriat. Am reușit să găsim o masă la O’Hara, unul dintre locurile noastre favorite, am mâncat foarte bine, am azvârlit niște bere pe calea gâtului și așa s-a făcut duminică. Adică ziua în care am mers la Tete-a-tete, în Herăstrău, loc în care încerc să-mi fac vânt de ceva vreme, dar nu reușesc. De data asta am reușit, pentru că erau acolo Violin meets Guitar (n-ați uitat, nu?), și doar nu era să ratăm așa ceva. Ne-a plăcut locul, aud că au o mulțime de evenimente interesante, trebuie neapărat să revenim cu alte ocazii.
Ne-am împiedicat un pic și pe la Baraka, unde am rumegat bine ce s-a întâmplat în ultimele zile, după care acasă, că acuș se face luni. În dulcele stil clasic, weekendul s-a terminat cu o insomnie de toată frumusețea, da’ nu-i bai.
Atât mai ai. După aia vine mâine, care oricum e deja azi. Ai lucruri importante de făcut, multe momente cruciale de străbătut, în care uiţi că trebuie să afli despre ce e acum şi te grăbeşti cu maximă plictiseală spre următoarea secunda, următorul minut, următoarea oră, următoarea zi, restul vieţii tale.
Ca să relaxăm atmosfera, banc auzit de la Cristi Horia în seara asta: un tip devine curat. Complet. Se lasă de ţigări, de băutură, de femei, de distracţie, de debandadă, dănțuială şi distracţie. Se lasă și de mâncat aiurea – devine vegetarian. Se mută departe de oraş, într-un loc în care poate trăi pur, departe de ororile urbane etc. Şi a trăit fericit….până în ziua în care s-a sinucis.
Hai, noroc!
Unde naiba am mai auzit eu melodia asta?? Film, reclamă, ceva, pls help. I-am ratat pe oamenii ăștia la Summer Well și tot ascultând îmi dau seama că-i știu. Băi, deci eu știu începutul de la melodia asta rău de tot.
DE UNDEEEE?
Am supravietuit și celei de-a doua ședințe de zumba. Asudat, țopăit, cu o nouă victimă alături sub formă de mădălună.
Totul va fi binehe!
Zumba e o chestie pe care doresc de mult s-o testez. Sună cam prostește așa, cel puțin pentru o doamnă ca mine (hăhăhă), respectiv RaFaGa și alte trupe preferate d-ale mele, mai ales de raggaeton și alte miștocăreli, și unduiri sexoase plus bâțâiri pe respectivele ritmuri. Dar tocmai pentru că sună atât de prostește m-am gândit că m-ar putea amuza atât de tare încât să uit ce se întâmplă – respectiv sunt într-o sală de aerobic încercând să dau jos din osânză.
Wrong. Da, e funny as shit, pe alocuri jenant, dar nu ai cum să uiți. Că ești într-o sală de aerobic încercând să dai jos din osânză. Note to self – îmi priesc pentru prima oară orele alea câteva de Salsa de acum 3 ani.
Acestea fiind spuse, am abonament la Zumba. Am zis că leșin, că mă ia cu toate alea, instructoarea urla ca un diavol mic și bronzat, cu părul lung și fustă scurtă și, fiind vacanță, noi, victimele eram doar în număr de două.
Da să fiu a dracu’ dacă nu mă întorc și învăț să mă bâțâi pe muzica aia mizerabilă.
Și țin minte când a apărut prostia asta de melodie, prin 2003 așa, și Giacomo încerca să ne explice că ăsta e viitorul muzicii. Din fericire n-a avut dreptate, însă iată că a ajuns să facă parte din viitorul meu. Oh, no.
– atenție, conține spoilere, vorbesc serios-
sau Horrible Bosses, tradus în marile cinematografe din România cum altfel decât…Șefi de coșmar. Coșmarul, acest…coșmar recurent al titlurilor de afișe.
În fine, Șefi oribili, ăsta e filmul la care am mers aseară. Pentru că ni se luase de pirați, animații, drame, iubiri consumate sau neconsumate, am zis să băgăm și o comedie. Iar asta părea fix ce trebuie. Cu o notă măricică pe IMDB, promitea a fi un nou Hangover.
Din păcate așteptările noastre au fost prea mari pentru șefii oribili de luni seara. Filmul ăsta ar fi putut fi o comedie mai bună decât a fost, dar pur și simplu… nu e. Și am și câteva explicații pentru asta.
Deși actorii care-i joacă pe șefi sunt foaarte ok (mai ales J. Aniston, atât de inocentă și fină până acum, într-un rol de nimfomană-șefă, dar și Colin Farrel, la Spacey nu mă așteptam oricum să fie aiurea), cei din rolurile principale, adică ăia care duc filmul, cum ar veni, sunt așa…scoși dintr-un film prost cu adolescenți și lăsați un pic la îmbătrânit. Lipsește rău zvâcul ăla din Hangover, credibilitatea oricât de incredibilă ar fi acțiunea, editul brici de imagine și tot așa. Muzica e bună, tks God.
Pe scurt – 3 tipi au șefi nașpa și se hotărăsc să-i omoare. Ei bine, toată decizia asta e luată atât de naiv încât nu poți să intri în mood. Nu e nici malefic, nici dement. E doar pueril. Tot aștepți să iasă poanta de după perdea și să-ți arate ea ție, dar…țeapă.
Apoi acțiunea se întețește puțin și zici că gata, îi dă drumul. Și când îndeși mai abitir floricica de porumb în gură, clănțânind a nerăbdare, domnul scenarist îți vinde gluma înainte să se producă. Cum așa? Simplu. Îți arată anunțul de recrutare a ceea ce cred personajele a fi un Serial Killer de pe internet, chestie care îți restrânge serios variantele la 2 sau 3. Ia să vedem, e o comedie cu glume sexuale… omul vinde un Wet Job… hm, cam ce ar putea fi? După care privești frustrat gluma în sine și te întrebi de ce. E ca și cum vă întreb eu acum dacă știți bancul cu iepurele care vrea clătite, n-are tigaie și se duce la urs și enervându-se singur pe drum, odată ajuns, urlă la ăla că-și bagă plua în tigaia lui. A, nu-i știți? Hai să vi-l zic… Păi se trezește iepurașul într-o dimineață…
Bun.
Apare și Jamie Foxx în cadru, băi și mă jur că personajul avea mega potențial. Și e jucat bine. Și nu știu iar ce scremerea mă-sii că iese cam jumate din ce ar fi trebuit să iasă.
În fine, după jumate de film apar și câteva glume bune. Se râde, se râde chiar bine.Băi și îți pare rău de te zgârii pe ochi că n-au putut să-i dea drumul dracului mai devreme.
După o așteptare destul de mare, unul din personajele principale are în sfârșit o sclipire. Când îi zice șefă-sii nimfomane să se mai ducă și la dracu (asta ca să fiu elegantă).
Anyways, nu, n-a fost nici pe departe de clasa lui Hangover, deși ar fi putut. E tot o comedioară medie și atât. Are câteva glume chiar bune și ar fi avut potențial de mult mai mult, dar conține multe erori de pilotaj, iar acțiunea debutează undeva pe la jumătatea filmului. Nu recomand să mergeți hăt până la cinema pentru el, dar dacă o faceți e bine să știți la ce să vă așteptați. Bun de văzut duminica, dacă sunteți într-un mood bun se lasă și cu râs zgomotos după o oră și ceva.
Citeam un articol scris pentru Redescoperă România de Bobby Voicu.. Și n-am putut să nu-mi amintesc de o fază de la intrarea la Summer Well. Unde, btw, lucrurile mergeau ca unse, nimeni nu era absurd, nimeni nu comenta că ai o cameră foto și nici nu se uitau strâmb la brichete sau eu mai știu ce. În fine, la intrarea respectivă pe Domeniu, se afla un container mare pentru sticlele de apă cu care veneai de acasă. În fața mea doi puști, el și ea, very hip-like, HM + fake ray bans all over. Ea aruncă sticla, el o întreabă de ce. Ea răspunde, firesc: ,,pentru că trăim în România”.
Sunt zile în care mă gândesc cum lumea ar fi fost un loc mai bun dacă Mircea Badea nu scotea propoziția. După care mă calmez, dacă ea (propoziția, frază la origini chiar) n-ar fi existat, ar fi fost cu siguranță inventată – de altcineva.
Revin la articolul despre Delfinariu. Și eu m-am gândit de multe ori cum lucrurile ar merge puțin mai bine dacă la obiectivele turistice – măcar cele reabilitate – s-ar percepe o taxă de intrare cu măcar un leu mai scumpă. Mă gândesc cât costă în alte țări să vezi o piatră, un muc de țigară pictat, un fir de iarbă ceva mai lung.