Pentru că e un puturos!
TIJI “COLOUR” HD from AKAMA on Vimeo.
Și tot din seria ,,animații” circulă pe HBO Fantasticul domn Fox, pe care l-am văzut aseară, e foarte, dar foarte haios, vânați-l.
Am încă subiecte pe țeavă (biserica din lemn, Pina), dar nu găsesc dispoziția necesară fiecaruia dintre ele… Coming soon (sper).
Ok, fie, vă dau și muzică de bună-dispoziție.
(L.E. Iubiți apropiați, nu vă scandalizați, vă rog, e vorba de o carte. Adicătelea de cultură, ce mama dracu)
Am vrut să încep cu Dragă Nic, dar am un prieten căruia i se spune așa și n-aș vrea să-i dau cu ceață.
Am ajuns azi noapte pe la pagina 67 a Scrisorilor către Rita. Băi, deci n-am mai văzut atâtea puli, pizde, cururi, futaiuri și coaie la un loc într-un scop până la urmă …ă…romantic și…ă…să zic amuzanto-trist (dulce-acrișor sună a mâncare chinezască) de nu știu cand. Băi, deci sunt foarte multe. Câtă frunză, câtă iarbă. Dacă ăsta ar fi yahoo messenger, aici ar veni emoticonul ăla de belește ochii de parc-a văzut pe mă-sa la duș (vezi, sunt o fină, nu mă apuc să descriu și ce făcea mă-sa la duș, poți să dai asta temă de gândire lu’ doamna Neli, când mai face pe dășteapta internaută).De fapt nu am văzut niciodată o orgie tragicomica de aproape, așa că pot să-ți zic direct că n-am văzut, băi, niciodată așa ceva. Mersi.
După ce mi-am trimis pudibonderia la culcare (îți dai seama, era târziu, cât să stea și ea erectă vigilentă, dracu) am citit. Păcat că mi s-a făcut somn și lucrez azi (făcându-i în ciudă dumnezeului ăstuia care cică ne-a dat duminica s-o ardem pe chill), că e mișto cartea. Băi, deci e foarte mișto, o s-o citesc pe toată.
Băi, deci mi-ai cerut feedback.
P.S.: mortală faza cu capotul nostru.
P.P.S.: da, băi. și după aia m-am uitat la cuprins și am văzut că seamănă cu filmul ăla al lu’ kim ki duk.
Sunt mult în urmă. N-am apucat să povestesc multe, despre viață, despre muzică, despre biserica de lemn de la Jupânești, despre petreceri. Despre cum oamenii îți bat obrazul că de când te-ai măritat nu-i mai cauți din simplul motiv că au găsit un motiv – alminteri nici ei nu prea dau semne de viață, dar, hei, ei nu au un motiv anume. Dar au obișnuința celui care e în general căutat de alții. La mine – it must be it, must be the married life. It’s not, vă zic, life’s pretty much the same, oricât de dezamăgitor ar suna asta 😀 (eu zic că e de bine).
Încerc să recuperez distanța și încep prin a vă povesti de cel mai recent film al lui Woody Allen. La care am fost cu fostul meu prieten, actualul soț într-o seară destul de gri de luni.
Doar că atunci când am ieșit de la film, seara nu mai era gri. Era albăstruie cu tente lila și parfum franțuzesc.
Filmul e foarte frumos. E o gură de oxigen pigmentată cu frumos. Woody trebuie că trece printr-o perioadă pufoasă a vieții, bașca pigmentată cu concluzii înțelepte. După un You Will Meet A Tall Dark Stranger care nu prea mi-a plăcut, Woody Allen urca iar sus, sus în topul meu. Așadar eu zic să mergeți să vedeți filmul. Dali și Hemingway sunt nemaipomeniți.
Mâine, când e posibil să am mai mult chef de viață, o să vă povestesc despre monumentul istoric de la mine de la țară, despre care se pare că știe și Costin Gheorghe. În seara asta merg să văd și Pina, cu … suspans! Nu, nu cu fostul prieten actualul soț, ci cu mama fostului prieten actual soț, adică actuala soacră.
Soundtrackul lui Midnight In Paris ține cu succes loc și de muzica zilei, așa că iată:
Cred că știți cine e Tamango, nu? Că doar îl auziți în fiecare zi la Guerilla, în mașină, chiar dacă el, săracul, nu mai poate vorbi deloc. Eu am avut ocazia să asist la un spectacol al lui din Vama Veche, de un 1 mai (să fi fost un 2006 sau 2007). Nu era cu Shukar Collective, ci mai degrabă într-un soi de jam session cu Mihnea de la Luna Amară și parcă Sorin Romanescu (dar n-aș băga mâna în foc). A fost ceva savuros și unic și poate că dacă n-ar fi fost seara aia, n-aș scrie acum articolul ăsta.
Mizez pe faptul că am o audiență informată, așa că nu am de gând să vă istorisesc povestea foarte tristă (acum) dar și veselă (cândva) a lui Tamango. Presupun că dacă nu sunteți la curent cu ce se mai întâmplă, puteți folosi google. De altfel, nici nu intenționez să vă întristez.
Vreau doar să vă anunț acum, cât nu e prea târziu, că vineri Tamango împlinește 65 de ani și că există cineva care-l va vizita (cineva care scrie și un material despre el). Eu vreau doar să trimit prin intermediul persoanei respective niște haine pe care nu le mai port, haine bune, care se irosesc pe balcon și de care s-ar putea bucura copiii lui. Voi poate aveți idee de cadouri ceva mai inspirate sau mai frumoase. În orice caz, dacă vreți să faceți ceva în sensul ăsta, anunțați-mă și vă spun eu ce și cum. Hai, ca mai avem vreo două zile… 🙂
Așa se aude. Că m-am schimbat. Mă rog, eu am auzit-o de la o singură persoană, dar ceva-ceva mă face să cred că opinia nu e singulară și că s-a ajuns la formularea ei în urma unor discuții destul interesante.
Și m-am apucat să sap. Păi și cum adică m-am schimbat? Unele schimbări sunt bune, sigur, m-aș putea simți poate flatată, dar totuși, despre ce discutăm aici? Ca să deduc, în urma unei investigații severe și a unei analize complete a dârei din online, că e vorba despre… nuntă. Nu despre faptul că ea a avut loc sau că pe mine mă cheamă altfel, ci despre faptul că am întors-o pe toate părțile de când ea s-a terminat și până acum (adică de vreo nici două luni, în care am fost și plecată – și ca să fim mai preciși, de vreo săptămână, de când am primit fotografiile). Ca să zic mai pe românește, că mă cam dau mare cu ea, așa, în loc să vorbesc de lucruri mai mișto, mai de copywriter așa.
Acuma… eu am stat puțin pe gânduri. Sigur, am poluat pe toată lumea cu evenimentul ăsta – mult nu va mai dura, că mai avem și altele de făcut – dar am lăsat eu vreodată impresia că aș fi vreo discretă? În afară de vagile tentative cam nereușite de a proteja pe alții, n-am scos eu toate ligheanele cu rufe la spălat în stradă și n-am arătat eu toți chiloții din garderobă în albume foto care mai de care mai colorate și din variate regiuni ale lumii?
Nunta asta a fost alegerea mea. Și a proaspătului soț, afcărz. Nu ne-a băgat-o nimeni pe gât, nu m-a obligat nimeni să-mi iau rochie de mireasă și să defilez în ea. Și nici n-am făcut vreo operație de lobotomie ca să ajung să iau decizia asta. Am muncit la ea de mi-au sărit ochii din cap, am vrut să iasă cumva, n-am făcut nimic din ce mi s-ar fi părut deplasat sau de prost gust și am fost foarte mulțumită de rezultat. Sigur, poate ar fi fost mai de așteptat, sau mai potrivit pentru o persoană cu gradul meu de hipstăreală să nu mă compromit în rochii dantelate, după care să le mai și toooot arăt timp de o săptămână, ba chiar mai mult, tuturor nefericiților care trec prin viața mea virtuală. Sau, eventual, să mă căsătoresc la Vegas, în secret, după care să schimb fulgerător relationship status de pe facebook și să afișez doar o poză cu noi doi foarte beți și un preot îmbrăcat în Elvis. Poate că ăsta era scenariul previzibil în ceea ce mă privește, dar din nou vin și întreb – am fost eu vreodată previzibilă?
Așa că, băh, da’ dacă io așa am vrut și nu mi-a fost jenă să recunosc? Petrecere cu lumini colorate, tort mare, muzici, și să îmi iau rochie d-aia și să mă pozez în ea din toate unghiurile și după aia să mă mai și dau mare cu pozele? Yeeeees, it was big and lovely. E asta așa de diferit de cum eram eu percepută înainte? Așa se pare… :). În cazul ăsta îmi pare rău dacă am dezamăgit pe careva pe-acolo prin public… Și vă doresc să vă entuziasmați și voi cândva de ceva atât de mult încât să vreți să împărțiți un milion de poze cu toată lumea (uitând că poate ei nu vor să se uite totuși pe atâtea poze, le au și pe ale lor), nu de alta dar e tare plăcut. Entuziasmul. Nu ține mult, dar merită.
Am în albumul de la ziua mea de anul ăsta, cu doar o lună înainte de nuntă, nu mai puțin de 154 de fotografii. Ăla n-a părut ciudat nimănui. Că nah, nu eram toată o prințesă dantelată, eram cu batic de hipioată în cap și pantaloni evazați, așa e voie să ieși la plimbare… Asta a fost marea mea chestie de vara asta, lucrul pe care o să-l țin minte multă vreme spre toată viața (dacă nu m-oi scleroza la un moment-dat). Dacă aș fi mers undeva pe Machu Pitchu (pun intended) și puneam vreo 2000 de poze de acolo, n-aș fi părut schimbată, doar umblată. Problema e, de fapt, un fel de, cum să zic…nu mă așteptam de la tine să pui atâta preț pe ceva atât de bleah, deeeeeci, vezi? Te-ai schimbat!
Bun. Ce să mă mai justific atât? Poate m-am schimbat și nu mă prind, poate nu m-ați cunoscut voi bine de tot…v-ați lăsat păcăliți de faptul că păream mișto. Poate adevărul e la mijloc. Vă rog doar să mai suportați puțin pozele mele (care nu sunt puse la mișto, ci pe bune) și informațiile axfisiante despre nuntă. A fost ceva foarte important pentru mine și n-am de gând să mă prefac că n-a fost așa doar ca să par mai cool. Nu vă îngrijorați, puful roz va fi acoperit cât de curând de viață așa cum e ea, în general…
Ăsta era unul dintre lucrurile pe care le repetam continuu. Mamaie, te vreau pe tine, pentru că tu ai mâini moi. Era vorba, firește,despre zilele din primii mei ani de viață, ăia în care încă aveam nevoie să mă spele cineva la fund. Mama avea atunci mâine prea aspre pentru gusturile mele. Ea nu avea, de fapt, mâini aspre, ci era doar tânără, cu carnea crudă. Mamaie, în schimb, avea mâini fine. Fine și moi. Și doar pe ea o lăsam să mă mângâie, să mă spele, să mă alinte, mereu cu argumentul ăsta: o vreau pe mamaie, pentru că ea are mâini moi.
Mergeam în seara asta pe drum, cu mașina, în rol de pasager. Vedeam luminile cum curg ușor pe marginea drumului,și mi-am amintit brusc de ea. De femeia pe care am iubit-o enorm fără să-i spun vreodată. De femeia care m-a crescut, care mi-a îndurat toate toanele de pubertate, de adolescență, de femeie tânără care alege greșit. Era, cum s-ar zice, o femeie simplă. Era o fată dintr-o familie cu zece copii, coafeză cu doar câteva clase, dar cu zeci de cărți în bibliotecă. Căsătorită în urma unui aranjament cum se făceau atunci, dar cu un rezultat mai bun decât ar fi sperat altă fată de genul ei pe vremea respectivă, cu un bărbat de ,,familie bună” mândru și rece, cu ochi gri-albaștri (de la care am moștenit multe, poate mai multe decât ar fi dezirabil).Mi-am amintit de bunica mea, singura pe care am cunoscut-o (cealaltă a murit înainte ca eu să ma nasc).
Despre asta încerc să scriu acum. Simt nevoia să vă spun că am avut o bunică cum sigur nimeni nu are sau nu a avut. Că a fost o femeie minunată, care citea în fiecare seară romane de amor mai vechi sau mai noi la lumina unei veoize mici de citit, cu clips, care a învățat singură ce înseamnă viața fără să vadă lumea, fără să știe ce înseamnă ocean sau vârf de munte și a continuat să învețe de una singură lucruri până în ziua în care n-a mai fost.
Și voiam să se știe lumea că viața ei nu a fost una fără sens. Că a lăsat în mine multe. Că îi țin încă minte vocea, vorbele, atingerea, că plâng uneori noaptea după ea, că aș vrea să știe că viața e nu a fost în zadar, că a plantat în mine multe lucruri pe care o să le las altora, dar doar cu voia lor.
Bunica mea a fost o femeie fantastică.
Una din amintirile mele legate de ea înseamnă o umbră îmbrăcată în pătură pe un balcon în Pitești, la 3 noaptea, în timp ce eu coboram dintr-un taxi, venind apoi în cameră și întrebându-mă încet: ai și tu o țigară bună? Alta îmi aduce în minte o femeie bătrână, mai bâtrână decât pare, sprijindu-se de un zid bej cu sclipici comunist de mică, cu o furculiță veche, înnegrită în mână, încăpățânându-se să întoarcă niște cartofi într-o tigaie cu ulei de pe aragaz, doar pentru că nepoata a venit în vizită de la București. Și poate că îi pasă, poate că de aia a venit. Poate că nu, dar dacă…
A treia amintire e cea din biserică, da, din biserica de care eu nu mă simt de fel legată, cu cineva spunându-mi că sunt puternică pentru că nu plâng și că asta e o calitate care mă va ajuta să trec ușor prin viață. De un ritual absurd și de mine agățându-mă de prieteni foarte apropiați, prea apropiați ca să-mi dea suferința de gol. Ha!
Și-acum stau eu, femeia care se trage din bărbatul cu ochi gri-albaștri și reci și femeia blândă care citea romane de dragoste la lumina veiozei cu clips, si vă povestesc vouă, oamenilor care stați să citiți asemenea cuvinte, că dragostea contează și durează și se simte și poate fi declarată chiar și celor care s-au dus.
Altfel spus, acum câteva luni mi-am adunat curajul, mi-am cumpărat cu vreo 50 de dolari pe viață domeniul ăsta pe care sunt acum (verzisiuscate.ro) și l-am pus pe Netflow. Și gata. Și acum mă uit la prețuri și fac o comparație… În partea cealaltă plăteam aprox. 5 euro pe lună, plus TVA, fără să am domeniul meu (cumpărat de mine). Și nu că îmi lipseau lucruri, dar erau atât de multe și aruncate acolo de-a valma, încât n-am putut sta niciodată să mă gândesc de care am sau nu nevoie… Aici am exact ce-mi trebuie, pentru că mi-am configurat pagina cum am vrut, teme găsești câte vrei și nu vrei, răbdare și tutun să ai, Netflow mi-a dat și căsuță de mail pe domeniu, iar prețurile sunt cumva incomparabile – respectiv 10 euro pe an pentru tot ce vrea sufletu’ lu blogu’ tău.
Așadar dacă vă bate gândul să căutați hosting bun și ieftin, tocmai v-am vândut un pont. Nu mai stați din inerție prin locuri unde plătiți mai mult decât face.
Zău că e păcat… 🙂
Offtopic, nu că-i mișto melo asta?
E luni dimineață. Am reușit din nou să întârzii la serviciu, așa că trântesc ușa blocului și pășesc apăsat dar dezlânat (da, eu pot) către stația de taxiuri. E la fel, mereu la fel și totuși diferit în fiecare zi – primul obstacol: puradeii ieșiți la joacă. Urmează baba cu canișul murdar care mă măsoară din cap până-n picioare cu o atitudine de tineretul din ziua de azi. Urmează piața volantă – cele cinci-șase țărănci care vând brânză, legume, verdețuri și flori pe marginea trotuarului. La început erau două, azi văd că sunt vreo șapte. Să mai zică cineva că merge economia prost.
Ajung în stație și văd două mașini. De fiecare dată fac o analiză fulger a mașinii și șoferului înainte să mă urc, dar de cele mai multe ori o dau în bară. De aici și seria cu monoloagele. De data asta chiar nu vedeam șoferii, așa că am ales mașina mai mare. Daca-s manele și fum de țigară măcar să am spațiu la picioare, nu credeți? Deschid portiera și întreb ca de obicei – sunteți liber?. Ca de obicei, mi se răspunde – da, domnișoară (efectul verighetei încă se lasă așteptat, bănuiesc că e de bine). De data asta alegerea pare a fi făcută corect. În mașină nu miroase a nimic, iar domnul șofer chiar pare așa… un pic domn. Nu ca domnul taximetrist din episodul 4, ci chiar d-ăla adevărat. Părea a fi tatăl cuiva, cum să zic. La 50 și ceva de ani, grizonat (cica se zice grizonant, să mă pupe, n-am știut și cred ca multă lume nu știe), ochelari de soare de firmă, cu o carte în mână.
Așteptăm vreo doi minuți să scoata zetu’ și pornim. Dupa nici 20 de metri, întinde mâna către torpedou, îl deschide și scoate de acolo …șoc și groază, un CD. Oh, nu, gândesc.
CD-ul e absorbit în mașinărie – zzzmmt – și începe să se audă din boxe ceva de neimaginat. Mozart. Îmi simt mușchii încordați la maxim – sunt în afara zonei proprii de confort. Nu avem Radio ZU? Azi nu o auzim pe Inna? Încet-încet încep să mă relaxez, mă sprijin de canapea și încep să observ în jur tot ce nu observasem până atunci. Domnul pare credincios – are prin mașină două cruciulițe atârnate, dintre care una e luată din Grecia. Mai zăresc prin bord o icoană cu Iisus – clar. Ochii îmi pică apoi pe cartea dintre scaunele din față – ,,Matricea divină”. Hm… Domnu’ se joacă de-a religia universală. Observ, apoi, în locul unde ar fi trebuit să fie scrumiera din spate, spațiul umplut cu bomboane mentolate, pentru pasageri. Nu pot să mă abțin și iau una. În timp ce-o molfăi mă mai uit puțin în jur. Bizareria cea mai mare (bine, nu la fel de mare ca muzica clasică, trebuie să recunoașteți), e o păpusă mică blondă, mai mică și parcă mai inocentă decât barbie, de pe bord.
Mașina o apucă pe drumul cel mai scurt (adică direct pe Elisabeta, pe unde taxiurile au voie, mai nou, doar ca majoritatea taximetriștilor se fac că nu știu asta).
Sunt deja călare pe Facebook și povestesc tărășenia de la fața locului cui vrea să mă asculte. Firma e Taxi As, numele șoferului e Mihail Dobrinescu, iar coloana sonoră oficială trece de la Mozart la Simfonia a 5-a de Beethoven (pe care am botezat-o a 9-a pe facebook, iertare, iertare, vă implor). . Promit că iau indicativul, numai că… uit. Uite-așa. Se pune pâcla pe ochii mei miopi și mici de somn și uit. Uit că am întârziat, uit că e luni, uit că am dormit prost, uit de toate. Și e tare, tare bine…
Era vineri. Era deja târziu, trecut de 18.30, iar noi abia ne târam pe la începutului lui DN1A, într-o încercare timidă de a evita dezastrul de pe Valea Prahovei. Aveam mult de mers, cam până pe la Târgu Mureș, așa.
Cu toate astea, minunile se întâmplă, iar noi am pus piciorul pe tărâm unguresc (pardon, ardelenesc) pe la 10 jumate seara, adică foarte în grafic. În afară de faptul că eram foarte obosiți, nimic nu părea în neregulă. Ei bine, fericirea a durat doar până când am încercat să intrăm în posesia biletele pe care părea că le-am câștigat pentru vineri, despre care fata plictisită de la casierie îmi explica că erau de fapt pentru joi, cu un aer care spunea printre altele ,,degeaba insistați, au mai venit și alții cu texte din astea”. Mi-am înfrânat impulsul de a-i da una-n bot direct prin ghișeu, m-am gândit că sunt o ființă delicată, rațională și educată și nu mă pot coborî la asemenea acte. Dar mi-am reprezentat faza, recunosc. Eu cu pumnul umflat și zdrelit, ea cu dinții pe tastatura computerului care avea lista greșită, zicând ,,ok, ok, m-am uitat mai bine, erau de fapt pentru astăzi, mă scuzați”.
În virtutea spiritului civilizat, am achiziționat bilete (mai scumpe cu 40 de lei decât dacă n-aș fi crezut că o să intru gratuit) și am dat un mail către organizatorii concursului, sperând că vor face ceva să repare situatia. De exemplu, pentru început, să-și ceară scuze. Singura reacție până acum a fost cea de ieri, adică două zile după incident, când mi s-a cerut numărul de telefon ,,pentru a putea discuta”. Nu m-a sunat, încă, nimeni, eu încă vă mai aștept ca și când. Să înțeleg că lista de nemulțumiți e atât de lungă încât încă se lucrează la ea? Sau…?
În fine. Am intrat la locul faptei. Mărturisesc în premieră că mă așteptam la mai mult, dar asta probabil doar pentru că am fost mult prea frustrată anul trecut că nu pot ajunge, așadar probabil că mi-am imaginat acest tărâm de vis, acest neverwonderland inexistent în realitate. Sunt rea, era de fapt chiar drăguț.
Am ajuns în mijlocul concertului Kasabian, pe care l-am auzit de la distanță, din pragul cortului, la lumina stelelor și a lanternei.
Abia mai târziu, pe la 1, ne-am urnit și am început să explorăm. Am reușit, firește, să ne îmbătăm (am găsit o terasă mult prea tare, cu hamace, bean bags și iarbă multă) și să ne culcam aproape la răsărit, chestie care aproape că ne-a stricat a doua zi, aia principală cum ar veni. Aia pentru care aveam deja bilete, pentru că nu crezusem că le-am câștigat, așadar ni le cumpăraserăm din timp.
A doua zi am ajuns chiar și pe la concerte, chestie care a făcut totul să semene mult mai mult cu un festival. Și vă spun despre Blue Nipple Boy (care suna foarte bine, le prevăd un viitor luminos) pe Talent Stage,
Luna Amara pe scena principală (care mi s-au părut la fel ca de obicei, adica nimic nou sub soare),
Ska Cubano pe Terasa Kiss și apoi tataie distracție, Iggy a lu Pop. La Ska Cubano ne-am dezmorțit. Cel mai greu m-am dezmorțit eu, care eram încă cât se poate de numb și ieșeam total din peisajul colaboratorilor mei care dănțuiau de numa-numa. Era ceva foarte apropiat de Zumba, mă jur. Pe la final am început și eu să legăn câte puțin din fund, să mă misc de pe un picior pe altul.
Trei sarmale (yam) și o pauză de pipi mai târziu ne înființam să-l vedem pe numitul Pop. Care a apărut destul de la timp. Un moș blond (vopsit?), la bustul gol, slab mort, plin de înjurături, însoțit de alți patru moși pe cale de descompunere. Băi, da’ mișto! I think I fuckin broke my fuckin leg, fuck it. Fuck you techno people!!! This is the end of the fuckin rock show. Rockereala în toată regula, moș basist mima acte sexuale în toată regula cu o boxă, au chemat vreo 12 oameni pe scenă de puteau să facă și un videoclip, ceva, s-a dat cu instrumente, microfoane, old school, ce să mai clămpănim aici. Când mă fac bătrână vreau să fiu Iggy Pop.
Am mai rezistat vreo oră așa la umbra cortului bătrân și m-am băgat la săculeț, să-mi odihnesc oasele bătrâne.
Și iată că m-am întors la București și scriu aici ca să aflați și voi una-alta. De exemplu – că o fo’ de cct că oamenii ceia n-aveau deloc sucuri de tip ,,natural”, ci doar mirinda (bleah), prigat (bleahbleah) și giusto (megamegableahbleah), așa că vodka și prietenii ei au fost destul de supărați pe chestia asta. De asemenea, țigările erau cu toantele din zona JTI. Fără Kent, fără Vogue, fără Pall Mall, fără Lucky, fără Marlboro (ba da, Marlboro era d-ăla promoțional, cică și-au făcut și ei bilă mentolată, și dacă vreți să știți, ei au fost primii, da? Nu Kent, nu, ci ei. Așa.).
Nu pricep ce era cu iarba pârjolită peste tot, înțeleg că în alți ani era mai pe verdeață treaba. Terenul unde erau scenele era practic plin de paie, ca într-un mare staul, de aici și statul pe jos destul de impropriu.
Mâncarea mișto, mi-a plăcut. Toată cu plăcuțe bilingve, să priceapă și românii ceva. (ups, iar am zis ceva rău?). Am crănțănit un porumb copt cum de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia să. Regret enorm că n-am dat gata mai mulți, ar fi meritat. Pâine cu untură, sarmale, ciolan, fasole, mici, meniuri vegetariene.
La distracție se stătea, de asemenea, destul de bine, păcat că sunt eu bătrână și nu mai pot. Parapantă d-aia cu motor (în aia chiar m-aș fi dat, mi se pare că arată genial), bungee, până și o tentativă de zorbing (legatul cu chingi într-o bilă mare și rostogolitul la vale în ea). Se trăgea și cu arcul, tonete cu diverse chestii de vânzare, tricouri rock, chestii, trestii. Toaletele ecologice, dar ok, practicabile. Anul ăsta s-au introdus și dușuri calde, deci puteți da năvală.
Pe scurt, Iggy a făcut toți banii, mâncarea a fost mișto, am supraviețuit cortului (doar două seri, e drept, nu știu cum ar fi fost dacă erau mai multe), distracția a fost și ea decentă, eu am fost cam defectă, de la oboseală și băutură. Băuturile răcoritoare sucked big time, la fel iarba pârjolită și țeapa cu biletele câștigate. Au fost două zile și jumătate lungi cât o lună, ceea ce poate fi și bine și rău. Vă las să ghiciți de care e.
La anul dacă e line-up mișto bag din nou. Da’ ne trebuie cort mai mare și mai bine aerisit, ok?
Later edit: Oamenii au recunoscut greșeala și îmi returnează banii cheltuiti pe cele două bilete. Așadar, totul este bine când se termină cu bine. Și e bine de știut că problemele de genul ăsta se și rezolvă uneori.
Cam astea sunt cuvintele de tablă pe care le putem citi prin majoritatea articolelor despre concertul lui Iggy Pop, de la Peninsula. Asta și absolut nimic despre ce s-a întâmplat de fapt acolo.
Adevărul ne povestește cum aproximativ 70.000 de oameni s-au distrat la Peninsula. Pe domnișoara jurnalistă n-a anunțat-o nimeni (rușine, Dinu Patriciu! :D) că nu se adună participanții din fiecare zi ca să ai o cifră finală, deoarece unii (mulți) dintre ei participă la mai multe zile de festival, dacă nu la toate. Hai să vorbim despre trafic sau bilete vândute, ok? 🙂 Tot în urma parcurgerii acestui material mă întreb cine dracului e Cosmin Baciu din Sibiu, o personalitate atât de importantă încât dă declarații pentru Adevărul, una dintre cele mai cunoscute publicații din țară.
Aceeași autoare semna și un articol dedicat lui Iggy Pop (pe care nu îl mai găsesc acum), unde dânsa povestește cum 19.000 de oameni (numărați probabil pe degețele de ea) au fost la concert. Să mori tu, fată?! La U2, în Barcelona au fost sub 10.000 de spectatori și pă cuvânt de pionier că erau cel puțin de două ori mai mulți decât sâmbătă la Târgu Mureș în fața scenei principale.
Ne mai plimbâm prin câteva site-uri de publicații, cât să ne facem și mai mult chef de viață și de articole de calitate. Ajungem pe Mediafax, unde aflăm că potrivit organizatorilor, solistul Iggy Pop este considerat înaintaşul stilului punk şi cel mai energic solist al tuturor timpurilor, având o carieră de peste 50 de ani. Altfel spus, ei nu sunt siguri cine e Iggy ăsta, organizatorii zic că ar fi și ar face, dar ei nu bagă mâna în foc, așa că dacă aveți comentarii, organizatorii au zis așa, nu noi.
Cireașa de pe tort este clar pusă acolo și revendicată de Gândul, unde aflăm cu stupoare cum că în 2008, veteranul punkerilor de pretutindeni a creat isterie în rândul spectatorilor români, concertând în cadrul festivalului B’estfest, după ce a participat la manifestări artistice, precum Glastonbury sau Reading Leeds. Păi cum să zic eu măi băieți, mi-o plăcut aia cu veteranul punkerilor de pretutindeni, ce să mai zic de hiperbola cu isteria, dar voi știați că în 2008 Iggy Pop a anulat concertul din cauza decesului unuia dintre membrii trupei The Stooges?
După ce mi-am revenit (deși e un fel de-a spune, nu cred că îmi voi reveni cu adevărat), am văzut și un articol decent, scris de o fată care probabil chiar a fost acolo și a înțeles ceva. Conține și el ceva stângăcii, dar e de vreun miliard de ori mai ok decât mizeriile patentate pe care le găsești în majoritatea ziarelor cu pretenții.
O să vă povestesc și eu cum mi s-a părut mie că a fost, dar e și maine o zi, nu?