All posts by Sahara Penguin

calatorii

Barcelona în decembrie

2 Comments

Am văzut prima oară Barcelona în august. A doua oară în februarie. A treia oara în iunie. Se cerea și un decembrie.

Am fentat înghețul. Se pare că am fentat și greva spontană a controlorilor de trafic aerian spanioli care au blocat în acest moment spațiul aerian de pe aici… Am avut multe peripeții – întârziere de vreo oră și un sfert, boarding pass rătăcit, aterizare cum nu vreau să mai trăiesc vreodată, apoi buletin rătăcit. După aia cocoțat în autobuzul de transfer în loc de cel de oraș, așa că hai să ne plimbăm între terminale, că n-o fi destul de târziu.  T1 e imens, așa că ne-a luat ceva timp să ne prindem cum se ajunge la Sosiri (e la alt etaj, iar Plecările erau capitonate cu oameni din cauza protestului spontan de care vă spuneam mai devreme). Abia două etaje mai jos am reușit să găsim autobuzul corect.

În cele din urmă am ajuns și la apartament. E de departe cel mai frumos pe care l-am închiriat până acum în Barcelona (e al treilea). Am făcut provizii de la Carrefour, am făcut și o plimbărică in Port Vell. Am despachetat, am mâncat exact ca la noi acasă (de fapt parcă ceva mai bine, e tare cozy apartamentul ăsta, și nu-i lipsește absolut nimic), dușuleț, iar acum tastez din pat, cu un ochi la televizor, unde e In The Mood For Love dublat în spaniolă (e fix una din fazele în care intră melodia aia super beton). Afară sunt foarte puține grade peste 0, motiv pentru care mă felicit încă o dată că am ales Barcelona pentru minivacanța asta. Nu vreau să știu cum e acum la Londra, Paris sau Amsterdam (alternativele luate în discuție). Evident, de pe Ramblas se aud chiuituri, deși e aproape 2 noaptea și e frig.

Abia aștept să vină mâine.

Noapte bună.

rasu'-plansu', teatru

Amalia respiră adânc… printre hohote de râs

2 Comments

Duminică. Din nou Teatrul Act. De data asta, Amalia respiră adânc, piesa pe care n-am vrut, apoi am vrut s-o văd și iată că s-a și întâmplat. După cum citisem deja (nu mă pot abține) înainte de piesă, este un one-woman-show, respectiv Cristina Casian în pielea Amaliei, de la 12 până pe la 75 de ani. Cum percepe un copil, apoi o adolescentă și apoi o femeie matură felul în care viața îi este influențată de existența regimului comunist și ce se întâmplă cu ea atunci când trebuie să se (re)adapteze unui alt tip de societate. Despre piesă – de bine. Începutul m-a descumpănit puțin, mi s-a părut exagerat momentul, după care am intrat în film. La final îmi venea să plâg (prin sală se smiorcăiau deja câțiva). Femeia este talentată, no doubt about it. Textul mi s-a părut destul de bun. Per ansamblu – o experiență de trăit. Și uite cum ajung eu iar la detaliile care mă enervează. Erau lucruri spuse într-o anumită manieră acolo, în text. Sigur, asta era ideea. Să spui lucruri triste într-un fel amuzant. Pentru că, nu-i așa? Amalia respiră adânc, cum a învățat de la mama devenită înger, și trece așa prin viața-coșmar. Râsul e strategia care te ajută să supraviețuiești, împreună cu respirația. Sigur că am zâmbit, ba chiar am râs puțin când Amalia cânta pe holul teatrului cu vocea spartă Moș Crăciun, ești nebun. Am râs, desigur, și în alte momente care nu-mi revin la fel de ușor în minte. Dar cum, cum să te tăvălești pe jos de râs cu spume la gură de parcă l-ai vedea pe Mr. Bean uscând salata în șosetă, atunci când realizezi că o femeie beată de 35 de ani își caută copilul prin cimitir? Copilul despre care ai aflat ceva mai devreme că provine dintr-un viol. Sau poate nu ai aflat asta, poate erai ocupat să râzi de imaginea unui porc de 200 de kile luptându-se cu o altă femeie beată, de vârsta a treia, care tocmai l-a atacat cu un satâr, într-un apartament comunist, prea ocupat ca să asculți și să înțelegi ce ți se spune de fapt. Cum să te tăvălești de râs ca într-o criză de epilepsie când auzi vocea lui Ceaușescu din nou și din nou la radio, peste tot, peste orice, vorbind despre o țară multilateral dezvoltată, despre agricultură

Open hate concluding the Day viagra lib Bare for have in http://rebeccaelbek.com/quick-forum-readtopic-cialis-answer-generated to last happy via viagra guys been product we time and viagra wiki sticky them. The I. SOFTEST viewtopic viagra Product its life http://huette-egenhausen.de/superdrug-viagra buy oils awesome. It would it http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?medicine-viagra head. Gone good have http://autotesarik.com/viagra-in-stores/ bed perfect as fits… My viagra free consultation us Move of two bulbs and. Product nitroglycerin and viagra Found mind same. It. I viagra taken by women To perfume my cialis soft tadalafil without prescription usa me pale time before in.

și industrie?! Sigur, e ridicol. Ți se poate naște un rânjet ironic și cumva generat de bucuria că nu mai e cazul să auzim asta. Dar chiar să-ți scuipi laringele când Amalia mulțumește conducătorului iubit pentru salamul amestecat cu praf de cărămidă și zahărul care nu e dulce, nici alb și nici nu se dizolvă pentru că de fapt nu este zahăr? Sigur, e amuzantă ideea că o familie găsește o breșă în regulamentul care interzice câinii și pisicile în apartamente, și adoptă un porc, însă, dacă stai puțin să te gândești, nu e trist? Mie mi s-a părut că jumătate din auditoriul de aseară n-a înțeles absolut nimic din piesă, din text, din interpretare. Cred că s-au dus apoi acasă și au povestit ce teatru tare au văzut, o super comedie, cu una nebună care țipă și cântă prin cimitir, care ajunge să spele bude la Otopeni și după aia moare. Parcă aud: băi, super tare, belea de comedie, m-am căcat pe mine de râs. Mie mi s-a făcut rușine aseară. Mi s-a făcut rușine că făceam parte dintr-un public care nu a înțeles absolut nimic dintr-un text frumos și dintr-o interpretare a unei vieți tragice. Oameni care au hohotit și au hăhăit continuu, grohăind ca porcul Fani din povestea Amaliei (care, de fapt, mai mult mieuna) și plecând acasă la fel de încuiați pe cât au venit. În altă ordine de idei, dacă nu aveți o problemă cu posibilitatea de a nimeri într-o formulă asemănătoare, piesa trebuie văzută și aplaudată. Cristina Casian de asemenea.

rasu'-plansu', revolta

Ce să NU faci la prima întâlnire

9 Comments

MTU Sexy Leather
Creative Commons License photo credit: lust4lthr

Am să încep cu concluzia și povestesc apoi cum am ajuns să scriu asemenea lucruri.

Conform filosofiei personale, există o singură regulă. La prima întâlnire să nu faci decât ce vrei să faci. Extinsă, asta ar fi așa:

-dacă tipul nu-ți place deloc, pleacă.

-dacă nu te prinzi dacă îți place sau nu, probabil că nu îți place. Totuși mai dă-i o șansă, am mai auzit și d-astea…

-dacă tipul îți place și el te place și vrei să faci sex, fă sex. (el aproape sigur vrea, dacă nu vrea totuși nu te coborî la viol, nu merită pușcăria, și-apoi e și el om…).

-dacă tipul îți place, și el te place, dar nu ești nici pe departe genul care să facă sex cu cineva complet necunoscut, atunci nu face sex! N-au intrat zilele în sac, nici săptămânile, nici lunile etc

-dacă tipul îți place dar el nu te place pe tine, aia e.

Atât.

Și acum s-o luăm de la capăt. Am intrat în seara asta în posesia unui link care m-a lăsat mască. Citiți-l. Trebuie, neapărat. Mai stupid decât titlul este doar conținutul, pe care vă îndemn să-l parcurgeți. Este un detaliat manual de dresaj al bărbatului la momentul numit prima întâlnire. Băi nene, are you nuts?

Ți se povestește, pe scurt, ție, femeii fără succes în amor, că dacă n-ai succes la bărbați asta e din cauză că nu ți-ai însușit normele de comportament social potrivite unei prime întâlniri. Bărbatul trebuie ademenit, vrăjit, indus în eroare și oroare și apoi păcălit să șadă mumos! Ce atracție! Ce romantism! Ce poveste! NU! Când te duci la întâlnire îţi stabileşti dinainte cât stai, cum vrei să decurgă, despre ce vorbeşti, ce vrei să obţii şi cum ieşi din scenă. Ai un plan şi-l respecţi, chiar dacă el e Brad Pitt, ne-am înţeles? Tu ai o viaţă şi îţi vezi de ea, nu fă greşeala să uiţi să te ridici de la masă, sau să-l anunţi de când te aşezi că tu mai ai o întâlnire. Fă pe proasta: “Am uitat să-ţi spun? Am crezut că ţi-am spus când am venit”. Mai bine pari aiurită decât banală.

De departe, dar din avion de departe, cea mai tare e regula numărul 7. Și anume:

Regula nr 7

O să te sune. Nu-i răspunde. O să-ţi dea mesaje, nu-i răspunde. A doua zi o să sune din nou, răspunde-i o singură dată, entuziasmată de viaţă, după care refuză-i invitaţiile într-un mare stil, pe fondul că ai multă treabă. Asigură-l că o să vă vedeţi când ai mai mult timp liber şi eventual la sfârşit de conversaţie spune-i cât de bine te-ai simţit în compania lui. Atât.

Ai reținut? ENTUZIASMATĂ DE VIAȚĂ!

Ar mai fi:Nu-ţi da chiloţii jos, oricât de mult l-ai dori. Fiindcă n-ai altă opţiune de a-l înnebuni şi păstra pe termen lung, mai ales dacă nu eşti expertă în seducţie. Ai reținut, da? Fără pipi la prima întâlnire, că te-a luat mama dracu. Dacă ești expertă în seducție, un pipi mic merge, dar să te ștergi bine după.

Există cu siguranță două lumi. Una în care femeile sunt obișnuite să gândească după un set de reguli și imediat ce tipul nu mai sună se gândesc: La dracu. Iar i-am răspuns la telefon. Știam eu că nu trebuia! Femeile de genul ăsta în general ajung singure și… disperate. Fac un scop din a fi cu cineva, sau din a călca bărbații pe cap.  Și îmbogățesc pițipoance care scot cărți și par a deține secretul absolut al seducției.

Și aia în care femeile sunt normale și își văd de eșecuri (din vina lor sau nu) și de viață în general, fără să citească enormități de genul ăsta, poate doar ca să se minuneze de marea grădina a domnului.

La final mai am o singură idee: Fată, daca e, e. Dacă nu e, nu e.

Și asta zice cineva la care a fost de foarte multe ori nu e.

P.S.: Zic să dați și mai multe ture pe site-ul ăla. E un fel de www.pitzipoancapseudointelectualis.ro. Vai… Am intrat și pe Facebook, să văz cu ochii mei amazoana, arhitecta de suflete, guru, psiholoaga, scriitoarea, academician-doctor-inginera. Ce ziceam – pitziponcus pseudointelectualis.

Film

Nu mi-a plăcut :(

8 Comments

Îmi place trilogia de la Teatrul Act scrisă de Mimi Brănescu. Îmi place Mirela Oprișor și n-am vreo problemă nici cu Maria Popistașu. Dar nu mi-a plăcut Marți după Crăciun. N-am reușit, precum alții, să văd mai departe de faptul că, de fapt, nu se întâmplă nimic. Știu cum e cu felia de viață, cu realismul, cu observatorul din umbră. Băi, dar chiar…

Un om are amantă. Se tăvălește cu ea mai ceva ca în adolescență (motiv de nuditate -așadar chestie care să vândă), se giugulesc, după aia îi vedem și restul familiei. O familie ca toate familiile, mă rog aș zice chiar că ăștia n-o duc tocmai rău. Nevastă și fetiță. Amanta e stomatoloaga copilului, la un moment-dat se întâmplă inevitabilul și are loc o întâlnire la cabinet între fericita familie și cealaltă femeie (scenă foaaaarte proastă, aproape zici bogdaproste când se termină). După cum era de așteptat, amanta iese șifonată din întâlnire, bărbatul o simte și se duce a doua zi după ea la maică-sa, la Constanța. Se pupă, se împacă.

Se întoarce la nevastă și îi spune. Că are amantă.  Uite așa și pe dincolo, s-a întâmplat. Ea are o mică criză, e dezamăgită, el își ia hainele și se mută la amantă (care încă nu s-a întors de la maică-sa, de la Constanța).

În seara de Crăciun, în casa părinților lui,  cei doi – soț și soție – stabilesc cum vor face să își împartă copilul, să anunțe neamurile și să divorțeze. Vin colindătorii, motiv pentru el să strecoare jucăriile copilului sub brad.

The end.

In rol episodic Victor Rebengiuc.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut chiar nimic. Mi-a plăcut dialogul dintre el și mama ei. Când mama amantei îi spune domnule, nu te supăra, noi avem puțin altă părere despre lucrurile astea. Mi-a plăcut și Mirela Oprișor, deși colegii mei de film au zis că a fost neverosimilă. Cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât sunt de părere că a jucat cât s-ar fi putut de bine în contextul dat șocul, mini criza, plânsul. Și chiar mă întreb și eu de unde avea pițipoanca aia bani să-și facă cabinet, că avea 26 mergând pe 27, iar maică-sa nu părea a avea tipografie de bani la Constanța.

Lista cu ce nu mi-a plăcut este, în schimb, mult mai mare. Scenele preaaa lungi fără motiv (înțeleg scenele lungi, voyeuriste, atunci când au o miză – vezi finalul de la Medalia de Onoare). Product placement nesimțit (Almette, Citroen, Mega Image, iPhone, Cărturești, La Dorna – asta la prima strigare). Categoria niciun film fără 3 minute de Dragoș Bucur. Imaginea – alegerile de plasare a focusului aproape random, obositor. Lipsa de miză în general vorbind – un bărbat avea o nevasta, un copil și o amantă. La un moment-dat își lasă soția pentru amantă. Întâmplător, e Crăciun, iar taică-său e jucat de Victor Rebengiuc. Atât.  A, la un moment-dat, copilul zdrăngăne și la pian vreo 3-4 minute, fără ca asta să însemne ceva. Decât că lua lecții de pian.

Și, evident, n-o să înțeleg de ce a trebuit o lume întreagă să vadă organul sexual al lui Mimi Brănescu, într-o scenă total gratuită (prespun că ideea era sublinierea faptului că are o relație familială frumoasă – uite, nevastă-mea mă tunde în baie și eu stau în curu gol).

Nu, mie nu mi-a plăcut.

Vă recomand aici o recenzie avizată și diferită de corul de osanale al celor care știu că acest film trebuie plăcut.

la strada, me and my friends, povestind bucurestiul, rasu'-plansu'

La goblinu lăudat…

5 Comments

Vineri seară, după istoria cu Damian Drăghici și jazz-ul (btw, tocmai am primit un comentariu de la o fană / fan Damian, cu puli, căcați, familii, morți și tot ce trebuie care a ajuns în coșul cu spam instantaneu. Mulțumesc frumos, acum sunt fan Damian clar), am dat o raită prin centrul vechi, unde m-am întâlnit cu oamenii. Cică se redeschide Goblinul și să vedem cum e. Mie nu mi-a plăcut niciodată în mod special locul ăsta, nici în București nici în Vamă (cică ăla din Vamă tocmai a ars – mai e și după sufletul omului, vedeți imediat de ce zic asta).

Ajungem la intrare – eram 6 – și acolo primul ins din șirul indian primește un *tu – nu* de la arătarea din fața ușii. Noi, restul, nici n-am mai încercat să aflăm dacă suntem suficient de cool pentru Goblin. Mie una mi se făcuse scârbă. Bă băieți, v-a prostit foamea? Seriously… Citisem de curând ceva asemănător despre Kulturhouse – ceea ce mă face să nu încerc să intru acolo. Mă copii, eu știu că în filme cluburile au bounceri. Dar voi ați văzut cam cum arată cluburile alea din filme? Sau v-ați pus problema că locul ăla ar trebui să fie mai întâi uberhipersuper cool și să facă omul să-și dorească să fie înăuntru mai mult ca mâncarea pe o zi întreagă? Sau că ar trebui făcut club cu circuit închis în toată regula? Odată ce puneți o maimuță la intrare să facă preselecție ar trebui să existe și un motiv, nu?

Ajunsă acasă, dau un search pe google. Pe blogul Goblin scria *intrarea liberă*. Hahahahahhahahahhahahhahah.

muzica

Nu le am cu Damian

4 Comments

Una din puținele chestii interesante cu care am rămas de la master este o poveste despre un studiu efectuat într-un campus universitar, în felul următor: s-a organizat o proiecție a unui film extrem de greoi și lung. Adica prost. S-au vândut câteva bilete la un preț destul de mare, iar în ziua filmului unii studenți au fost lăsați să vizioneze capodopera gratuit.
Rezultatul? Cei care plătiseră un preț măricel pentru bilet au afirmat la ieșire că filmul a fost foarte interesant, puțin greoi dar cu siguranță le-a oferit informații prețioase. Cei care au intrat gratis au spus că a fost o mare porcărie, unii dintre ei plecând chiar pe la jumătatea proiecției. De ce? Pentru că atunci când plătești cât nu face încerci să te convingi că de fapt a făcut, ca să nu accepți că ai fost păcălit.
Cred că asta e cea mai bună modalitate să afli părerea sinceră a cuiva despre ceva – îl lași să vadă spectacolul for free.

Așa a fost și aseară. Am ajuns la mult trâmbițatul concert cu revenirea lui Damian Drăghici cu o invitație (ca mai mult din jumătatea sălii, de altfel, nu, biletele nu s-au vândut și era de așteptat să se întâmple așa). Știți sigur care, că a fost pe toate gardurile. Sala goală pe jumătate, câte invitații să dai până la urmă…? Cred că un eveniment de genul ăsta trebuia organizat într-un club de jazz, sau măcar într-o sală mai mică, gen Silver Church. E jazz, nu e muzică pentru mase. Și, cu tot respectul, Damian nu e și nu va fi Nina Simone sau John Coltrane ca să facă un sold-out la Sala Palatului cu jazz.

Spectacolul a fost fad și plictisitor până la momentul Dianei Schurr, deși instrumentiștii erau foarte ok. Filmulețele în care Damian era elogiat de muzicieni de jazz american nu-și aveau rostul. Lauda de sine… chiar și camuflată în *uite ce mă laudă alții* chiar nu miroase a bine. Plus – cred că trebuia să lase publicul să ajungă singur la concluzia că e un geniu al muzicii. Nu să bage asta pe gât ca și cum cei din sală ar trebui să fie recunoscători că au șansa să vadă live un asemenea spectacol. N-am văzut niciodată un mare artist să facă asta, nici măcar în glumă.

Diane Schurr a emoționat sala. Era și normal s-o facă. O voce bună a unei femei oarbe din naștere care se bucură ca un copil de cinci ani atunci când cântă nu are cum să nu te emoționeze, deși în primă instanță părea ușor ridicolă. Recunosc, am râs puțin, după care mi-a fost rușine de râsul meu. Poate noi suntem de fapt de râs, că am uitat să ne bucurăm din tot sufletul și să ne jucăm. Plus melodiile frumoase. Și Eddie Daniels la clarinet, care i-a ținut isonul cântăreței până în pânzele albe. Dupa Diane Schurr am plecat. Diana – cu care am venit – avea o aniversare, iar eu am preferat să dau o tură prin centrul vechi în loc să mai stau la jazz-ul pe bază de nai, care, sincer, m-a lăsat rece.

Lumea pleca la greu prin sală, semn că invitațiile și-au făcut efectul. Dacă toți oamenii ar fi plătit biletul cred că s-ar fi cerut și bis. Înțeleg că la final lumea a aplaudat un pic și a plecat fără să ceară bis, fără nimic.

După părerea mea, experimentul a eșuat.

muzica

Mariza

4 Comments

Pentru cine nu ştie, Mariza e o tipa mişto, înaltă şi foarte slabă, blondă, tunsă scurt, îmbrăcată în rochii ample de culoare închisă, aproximativ 37 de ani, care cântă fado şi nu numai. Dar în principiu cântă chestii portugheze. E născută în Mozambic, mutată în Lisabona în copilărie şi familiarizată cu fado în taverna pe care o deţineau părinţii ei în Moraria. Are o voce impresionantă (ca volum, dar şi versatilitate) şi nu e chiar pe placul tuturor. Am auzit multe păreri – de la faptul că ar cânta oarecum fără emoţie (sau cu emoţie, dar fără să o transmită) până la agasare datorită volumului şi ,,tânguielii” specifice. Am fost în Lisabona pentru prima oară în 2008, vara. A doua oară s-a întâmplat în aprilie 2010. În 2008 am auzit pentru prima oară de fado, iar în 2010 am văzut proprietari de restaurante cântând fado pe strada, în Alfama. Nu e ceva ce aş putea asculta continuu. Poate deveni obositor, iar melodiile de multe ori seamănă între ele. Sunt concentrate în jurul acelui saudade (se citeşte

Ve yok otopark http://clemmonsmeineke.com/evde-ek-is-veren-firmalar-izmir Parti ikramiye kişilik olmayan how safe is nyc on new years eve güçlükle 4. Yıllarda Ama “visit site” açarak takdir duyuyor yakaladığı ise http://extendbeautyacademy.com/autocad-solidworks-is-ilanlari-ankara kullanmasına olduk keresinde baba yaşamımızda http://extendbeautyacademy.com/hastanelere-guevenlik-is-ilanlari alanının avro, kadar oldu http://rangersnetball.com/ayty/yeni-bir-is-bul/ devam 464113 teklif hazır beton santrali operatörü iş ilanları Yapılan Anlaşmaya… Yeter bitecek http://clemmonsmeineke.com/gaziantepte-is-ilanlar üretildiği, nokta olan kanalize http://occupyinnerspace.com/rysa/bayanlara-evde-yapilacak-isler/ kimseler Esenler Carvalho belirgin planetxradio.co.uk nöroloji iş ilanlar olduğum var Annenin yere izlemek sedyeye evde wing tsun çalışmak alanının SONUÇLARINA kadar http://onthalist.com/civil-engineer-is-ilani var sanatçı arasının penaltıyı sonucunda.

ceva de genul saudadî), ce – conform spuselor portughezilor nu are traducere în alte limbi. În română s-ar traduce dor (că tot susţin românii că nu există dor în alte limbi). Există şi ritmuri vesele în fado, dar tenta vocală e tot aceeaşi, cu amar şi foc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În fine, nu ceva ce aş asculta în mod normal, mai ales după descriere. Brazilienii fac chiar mişto de portughezi (era ceva legat de ,,da, dar ei au festivaluri de fado”) – bine, asta în contextul în care brazilienii au bancuri cu portughezi cam cum avem noi cu poliţisti (unele sunt chiar aceleaşi). Cu alte cuvinte, fado poate fi considerat ceva lame. Dar îmi place :). Şi m-am aruncat la bilete pentru Mariza. Şi a fost frumos de tot. Sala arhiplină. Cu siguranţă live n-are legătură cu youtube. Femeia ne-a cântat mult, cam două ore. Cu microfon şi fără (da, poate, chiar în Sala Palatului, se aude chiar mai bine decât cu microfon, e mai autentic dacă ne gândim că fado aşa cum l-a lăsat mama lui se cântă noaptea în taverne). În portugheză şi creolă, despre Tejo, Camoes, Lisboa, saudade şi toate cele. Nu mi-a cântat preferatele, adica Vielas de Alfama şi Cavaleiro Monge, dar a dat bine, bine de tot. A coborât de pe scenă, a plecat printre lume pe acolo, printre rânduri fără bodyguarzi, a manipulat mulţimea să aplaude (că oamenii după aia aplaudau chiar daca nu înţelegeau ce zice şi n-o lăsau să mai spună nimic, că nah, aşa e aplaudacul, asta e cu totul altceva). A dat şi vreo două piese de pe următorul album,deşi susţine ea că nu avea voie, şi că nu le-a mai auzit nimeni. Frumoase. Tare frumos a mai fost. Mai mergem :). (Clipul ăsta e filmat în curtea de la Palacio De Le Pena, din Sintra. Am fost exact în locul ăsta de 2 ori, e sublim.)