Săptămâna trecută a fost una de tristă amintire pentru mine. Am bolit rău, rău. Adică dacă povesteam că de Paște am bolit, glumeam. Amigdalită, frățică. După 5 zile, când lucrurile păreau a se lumina, s-au întunecat și mai tare. De fapt, practic s-au înroșit, că am dat în conjunctivită. Și dă-i cu kanamicină, dă-i cu de toate. Vineri seară am ieșit din casă pe la 10. Plecam la Bușteni. Cand am ieșit din bloc m-am simțeat ca evadată din pușcărie, după fix o săptămână de stat în pat. Am ajuns apoi la aeroport să ridicăm pe cineva, unde m-a luat o tuse măgărească de am zis că mă îmbolnăvesc la loc. Ochii mi se mai limpeziseră, erau tot unși cu kanamicină, dar bine nu era.
A doua zi am dormit cu flori de liliac la geam până pe la 1 la prânz, moment în care m-am trezit ceva mai bine. Fără tuse, ochii ceva mai ok, amigdalele mai la locul lor. Pe la 3 ni s-a făcut de party. La Cetate în Brașov se anunțase Solid Like Rock, ediția 7, și n-am putut să nu-mi amintesc de ediția din 2008, când am fost cu Dragomir, Cantor și Bârsan, weekend care rămâne de referință. Așa că am zis, damn it, o facem și pe asta. Mi-am umplut geanta cu pastile (dacă făceau ăia un check la poartă sigur nu intram), am dat pe la Flanco Sinaia să luăm bilete cu 28 de lei (la intrare erau 40) și ne-am dus. Cu trenul. Pe la 9 jumate eram la gară în Brașov, apoi cu autobuzul până la Aro, dupa aia țop-țop până în Piața Sfatului. Am mai prins o repriză de meci, am consumat rapid o pizza și o cafea și am purces către marea petrecanie. Pe jos. Pe trepte. Pe jos, repet. Când am ajuns în vârf aveam pulsul de 30 de ori mai mare decât normal, și transpirasem de-mi ieșiseră toate toxinele și conjunctivitele din mine și zburdau liber în vale, către oraș. Am zis – măh, aci ori mor, ori mă fac bine.
Și am intrat.
Pe scurt, am petrecut până la 6 dimineața. Am văzut răsăritul de pe cetate, chestie care e aproape ca în vamă. Am zburdat de la o scenă la alta, când discutând, când țopăind, când trăgând de un Becks Lemon. Niște Șuie, niște Gojira, niște proiecții, niște una-alta. Da’ fromos. La plecare am luat-o d-a dreptu’ pân’ pădure, adică ce mama dracu’. Păsărelele cintezoiau, frunzulițele sclipeau. Ca la optișpe ani, așa. Am mai făcut un stop în parcul de jos, din Brașov, moment în care am constatat cât e de liniște și de dimineață.
Pe la 6 și 20 eram la gară. Ne-am suit într-un microbuz și am mai agonizat puțin, până pe la 7 când era plecarea.
Am intrat în casă la 8. Pe podul peste Prahova, după barieră, după ce trecuserăm de grupul de onorabile în drum spre biserică, vorbeam. ,,Băi, suntem oameni bătrâni și tot la 8 venim acasa”.
Ne-am furișat încet, ne-am trântit în pat și am tras la aghioase până nu mai devreme de 3 jumate. Când m-am trezit. Îmi simțeam corpul obosit, ca după o mare petrecere. Nu mahmureală și alea, că nu aveam de la ce (2-3 Becks lemon d-alea toată noaptea sunt fix = cu zero). Era o oboseală plăcută și nici urmă de conjunctivită sau amigdalită.
Încă mai sper că nu mi se pare și că m-am făcut bine. Solid like rock de bine.
Se neagă ideea unei deplasări în Vamă timp de câteva luni bune. Nu se acceptă sub nicio formă.
Apoi, în ajunul lui 1 Mai, preferabil o sâmbătă, se discută timp de o oră – o oră și jumătate despre posibilitatea de a fi spontani și nebuni și de a pleca, totuși, pentru o singură noapte în Vamă. Chiar daca e bețivi și e frig și e plin și e urât. Chiar dacă nu există posibilitate de cazare (și dacă ar fi, ar fi ca dracu de frig acolo) și se va dormi în mașină și a doua zi o oasele vor durea și se vor emite multe blesteme.
Se ajunge la concluzia că e o idee proastă, dar totuși se purcede la punerea ei în practică. Se aleargă acasă, având grijă să se ia și o amendă pentru vorbit la telefon la volan, se înșfacă o pătură/perne/haine groase ca la balamuc, se îndeasă în mașină și se pleacă. Se merge pe autostrada goală timp de vreo ora și jumătate. Se ajunge în Vamă pe la 9 și jumătate. Se găsește loc de parcare pe strada care merge către Expirat și se pleacă în expediție prin sălbăticie.
După o jumătate de oră se poposește la Frontiera unde se mănâncă musai ceva stropit din belșug cu mujdei otrăvitor de iute și se dă peste cap prima Cuba Libre cu gust de Vama Veche. Se pleacă apoi în căutarea unui loc de petrecanie. Se ajunge la concluzia că la Goblin și la Expirat misiunea e sinucigașă, Stuful nu prea e o opțiune – și așa se găsește clubul Spice, unde mulțimea e rezonabilă și prețurile sunt ok. Se consumă încă niște Cuba Libre, moment în care e propice să se treacă pe vodkă cu mere. La a doua vodkă cu mere se ia decizia de odihnă. Se operează o retragere la mașină, unde se consumă respectiva vodkă ascultând Pink Floyd.
Se face reîntoarcerea în sălbăticie, unde se constată că Spice-ul s-a închis deja (deși nu e încă ora 1) și că pe o canapea, în întuneric, ceață și liniște, au crescut trei amici și un pui de bulldog francez. Se începe consumul unei sticle aduse de unul dintre amici, timp în care Spice-ul revine la viață în urma unei pene de curent, moment în care înțelegi de ce se închisese de fapt și de drept. Constați cu încântare că muzica e foarte bună, te legeni un pic pe Lost Song și niscaiva Bregovic și nici nu-ți dai seama când se face 5. De fapt îți dai seama pentru că echilibrul începe să lase de dorit, așa că se purcede către achiziția și îngurgitarea de apă în cantități cât mai mari. Lecțiile se mai și învață.
Se mai face o tentativă de Goblin, unde o gură de pălincă dubioasă îți pune capac, după care ieși să vezi răsăritul. Care n-are cum să fie atunci, pentru că nu e încă nici 5 jumate.
Așa că se sună retragerea. Se nimerește mașina, se încălzește puțin interiorul și se adoarme tot cu Pink Floyd. Se procedeaza la trezire abia la 1 la prânz, grație norilor pe care în mod normal i-ai înjura.
Se face dezmorțirea, spălarea pe dinți cu niște Orbit, înghițirea pe nerăsuflate a niște gofre de megaimaj cu ciocolată, aduse la pachet de la București, pieptănat, smăcuit și pre când se ajunge la concluzia că gradul de prezentabilitate e satisfăcător, se purcede către Expirat pentru budă și chiuvetă.
Pentru alinarea foamei se merge iarăși către Frontiera, unde deși stomacul spune că ai vreo 30 de ani și trebuie să-i dai cu dicarbocalm, te încăpățânezi să-i dai cu cola și mult usturoi. Și observi cu încântare că nu se întâmplă nimic rău, din contră.
Se pleacă către București nu mai târziu de ora 15.30 și se apucă neapărat pe drumul de Negru-Vodă-Adamclisi pentru a se evita hoarda de mașini de vamaioți și mamaioți cu care, din fericire, nici nu prea ai avut de-a face. Nu înainte de a se adăpa mașina cu multă motorină pentru a nu se rămâne în pana prostului undeva în pustiul de pe drumul de care tocmai povesteam.
Se ajunge în București undeva la orele 19.00 trecute fix și după procesele de debarcare pasageri și trecere prin semafoare bucureștene se pune piciorul înapoi în casă, pe la orele 20.00. O baie și o salată mai târziu se poate dormi în liniște, după un 1 Mai excelent și sentimente încă bune legate de Vama Veche.
Vineri seara ar fi trebuit să merg la cor. La repetiții. Știți, v-am mai povestit eu câte ceva despre asta. Pe la 5 mi-am dat seama că n-am cum să merg, viroza de paște încă îmi mai dădea ceva simptome de convalescență, respectiv răgușeală gravă și nasul plin de…lucruri. Bun, deci m-am resemnat, așa nu se poate cânta. Am făcut băgăjelul și mă pregăteam de o seara cuminte acasă. Așteptam să vin să fiu ridicată de la birou (doar sunt o doamnă, ce dracu) când am început să citesc câte ceva despre spectacolul lui James Thierree. Hm. Și atunci m-a lovit, că eu vreau la TNB, la spectacol. Am dat un telefon, am deturnat toată acțiunea casnică și am luat-o la fugă către bancomat și apoi TNB.
Da, bilete mai erau, am găsit cu ușurință unele chiar în față.
Nu știu ce să vă spun despre spectacol, decât că a fost excelent. Se simte bine de tot gena de Chaplin din Thierree, dar nu e Chaplin, e Thierree, cum să zic.
Raoul e un spectacol foarte frumos despre nebunie, despre singurătate, despre discuțiile pe care le ai tu cu tine uneori. Despre furie, disperare, dar spus cu o voce autoironică. Pantomimă, dans contemporan, comedie, dramă. Și puțin iluzionism. M-a furat la numărul cu oglinda :). Animale ciudate din mintea umană, dificultatea comunicării cu tine și cu ceilalți.
O echipă foarte bună, atentă la perfectul mers al lucrurilor.
Dacă ați fost înțelegeți despre ce vorbesc, dacă nu – are de ce să vă pară rău.
Am vrut să scriu despre asta la cald, vineri seara, să vă trimit la spectacolele de sâmbătă și duminică. Ar fi fost bine, aș fi fost și inspirată și poate v-aș fi dat o idee de weekend, dar am fost prea obosită. Iar sâmbătă am plecat în vamă, chestie despre care povestim în episodul viitor.
Vorbim despre piesa de teatru în regia lui Carmen Lidia Vidu, care se joacă la Odeon în sala Studio. Sala Studio e o sală redeschisă recent, aflată undeva la subsolul Odeonului, pentru care se intră prin lateral. Ea a fost închisă în 1948, odată cu naționalizarea Odeonului, și iată că acum e folosită din nou – lucru foarte bun, zic eu.
Am ajuns acolo marți, să-l vedem pe Micul Prinț. Nu de alta, dar după ce l-am cunoscut în persoană la evenimentul caritabil pentru strângerea de fonduri pentru Selena Daria Vlad , se cerea și o vizionare a spectacolului. Cu un pic de ajutor de la Carmen și de la tanti mama lu’ Micu’ Prinț am reușit să pun gheara pe două bilete, și întremată după boală cruntă, după cum mă știți, am purces.
Ne-am așezat pe scaunele noastre aflate chiar în primul rând și am așteptat cu emoție. În fața noastră erau suspendate becuri care pâlpâiau pe rând în ritmul muzicii. În scurt timp a început povestea, prin vocea lui Florin Zamfirescu. Când s-a terminat eu eram foarte fericită. Mă simțeam așa, ca în copilărie, după ce ascultam pentru a tz-a oară discul cu Soldățelul de plumb.
Însoțitorul meu nu era, însă, în același film. Și o să vă povestesc imediat și de ce.
Precizări necesare:
– nu tratați ora de Micul Prinț ca pe mers la teatru. Deși are loc în incinta unui teatru, Micul Prinț este o experiență vizuală, auditivă, chiar și tactilă (în final). E ca și cum visele din copilărie, atunci când ascultați un disc cu o poveste, ar fi prins contur. Personajele sunt proiectate pe norișori, vocea lui Florin Zamfirescu te poartă prin poveste exact ca atunci, în copilărie, și singurul personaj real (dar te întrebi puțin dacă nu e și el vreo proiecție, de fapt) e Micul Prinț, Alexandru China-Birta. Nu are un text extrem de lung și faptul că interacționează cu niște proiecții vorbind într-un microfon, din penumbra, te face să te întrebi dacă nu e cumva o plăsmuire a imaginației. E un copil pe o scenă întunecată, care se joacă printre stele și vorbește încetișor cu vulpi, flori, regi, bețivi, șerpi și geografi. Deși e acolo, pe scenă, pășește la doar câțiva metri de tine, prezența lui este abia sugerată, și-l întrezărești uneori doar jucându-se cu câte un bec-stea în timp ce vocea naratorului te duce mai departe în poveste.
– vă rog mult, nu mergeți cu copii mici, sub 10-12 ani, la Micul Prinț. Spectacolul este o metaforă, iar asta, în combinație cu textul și așa plin de simbolism, îi va debusola pe micuți. Vor pune întrebări, se vor foi și vor deranja restul oamenilor. Pare un spectacol pentru copii, dar nu este tocmai așa.
Așadar, dacă sunteți deschiși unei experiențe altfel, dacă sunteți dispuși să vă lăsați imaginația pradă intenției regizorale, o să plecați cu ochii în lacrimi. Veți plânge alături de Micul Prinț care nu înțelege cum se poate să nu-ți pese dacă o oaie va mânca sau nu un trandafir. O veți disprețui, poate, puțin de tot pe Jeanine Stavarache, floarea care îl rănește pe Prinț. Veți dori să o îmbrățișați pe Rodica Mandache transformată în vulpea ce vrea să fie domesticită. Vă veți teme puțin de Gelu Nițu, șarpele care îl ajută pe Micul Prinț să se întoarcă la floarea lui. Altfel, veți spune la plecare ce mi-a spus mie persoana de lângă mine – eh, nu prea mi-a plăcut, a fost ca un audiobook, n-a fost teatru. Sau veți face ca cei de alături, care au plecat la doar 10 minute după începerea spectacolului.
Cât despre mine – m-am simțit ca un copil rătăcit printre stele, imagini proiectate pe nori și voci venind de peste tot din spațiu. M-am simțit exact ca Micul Prinț. Și la sfârșit mi-am auzit inima bătând tare, din ce în ce mai tare.
Trebuie sa adaug ceva – pe când eram copil, Jeanine Stavarache era cea mai frumoasă prințesă din lume. Ea era vocea multor personaje feminine pozitive din discurile pe care le ascultam până la distrugere 🙂
FENOMEN ÎN ROMÂNIA! Nu știu ce sfânt o fi înviat sau nu, dar eu cu siguranță am înviat, mai exact duminică pe la 4, după o viroză mișelească care a dat primele semne joi pe la prânz în timp ce mă străduiam să compun niște rime pentru o reclamă radio. Și mai exact (sau mai vag?), am zacut ca un câine 3 sferturi din paști. De vineri dimineața până duminică pe la 4, cum ziceam. Între timp am suferit un transfer București – zonă montană – despre care nu am prea multe de povestit, fiind la fel de expresivă și receptivă precum un covor cărat pe scaunul din dreapta față al mașinii.
Dar duminică…duminică a fost bine. În prima jumătate de zi m-am comportat previzibil, respectiv miorlăindu-mă dintr-o cameră în alta și rostogolindu-mă de pe o parte până în alta a patului. Dupa care – TA-DAA, ca piticul din bancul cu circul – am înviat, m-am suit pe ATV pentru o tură mică (pe model pasager) după care am petrecut toată noaptea într-o dulce desfătare, muzici și alcoale.
Luni am facut un ocol pe meleaguri natale pentru încă o doză de provizii mai mult sau mai puțin vesel colorate și am poposit seara acasă.
Și uite așea, țilin-țilin, țilin-țilean, pe la 11 jumate așa mi-am adus aminte că e finala Românii au talent. Am deschis TV-ul fix cât să-i prind pe ultimii 2-3. Îl știam pe sopranul care mă deranja la pipotă, talentat sau nu. Îi știam aproape pe toți, dar credeam că ăla o să câștige. La final, ta-DAAA, eroare, câștigă un puștache pe care îl ratasem până atunci cu desăvârșire, cu un hip-hop naționalist (cum mă știți sensibiloasă la tricolor m-am mai și emoționat toată). În fine, mi s-a părut ciudat, recunosc. Nu știu dacă ăla era cel mai talentat dintre ei. De fapt cred că nu ai cum să spui care e cel mai talentat dintre 12 oameni care fac chestii complet diferite. Da, sigur, și eu am rămas gură-cască privindu-i pe ăia doi de făceau acrobații în mâini. Sunt fana lor. E genial ce fac, merită să ajungă la Cirque Du Soleil. Dar e, oare, talent ascuns într-un om din popor? Sau multă, multă, enormă muncă foarte precis dirijată? Nu sunt oare, ei, deja mult mai sus decat genul ăsta de divertisment? Nu și-au atins, oare, scopul -și anume să capete ceva notorietate mioritică? You get my point…
Apoi – da, și mie mi-a plăcut copilul cu beatbox-ul. Cred că merita să câștige, sau măcar să ajungă în primii 3. Dacă aș fi votat, probabil pe el l-aș fi votat.
Dar.
Treaba cu talentul e un titlu de emisiune. Cum să hotărăști prin vot plătit popular care e cel mai tare și cel mai tare dintre talente?! Suntem pe un teritoriu atât de dominat de subiectivism (vezi, de exemplu, faptul că nu-l înghit pe contratenor nici picată cu ceară). Scopul circului protevist era să demonstreze că românii au talent. Q.E.D! S-a văzut- avem în popor talente neașteptate de dansatoare la bara, jongleuri cu sticle și mingi, dansatori și – preferații maselor – cântăreți. Există, apoi, și un premiu substanțial – iar sistemul spune că audiența plătește lu’ adrian sârbu bani ca să i se dea beneficiul să aleaga cui i se cuvine bănetul. Acum – că ăia care trebuie nu votează, că proștii au pus botu’ la un mesaj naționalist ieftin, că pensionarii au lăcrimat când au auzit că-i orfan, că romanu’ clasic în spiritul pomenilor și telenovelelor proteviste i-a dat banii ăluia de părea a avea mai mare nevoie de ei…SO WHAT? Eu m-am bucurat că a câștigat banii tipul care părea a avea printre cele mai puține șanse (după braconier și tipul cu mingea). Poate pentru că identific cu chestia asta nevoia mea de a fi contra curentului dintr-un motiv sădit probabil undeva în copilăria-mi (deloc) agitată, în genele sau personalitatea mea. Habar n-am. Poate doar mă bucur că n-a câștigat Narcisache (din motive subiective, de antipatie profundă) și atunci proiectez asupra câștigătorului bucuria. Habar n-am. Promit că la prima vizită la psiholog pe care o s-o fac dacă o s-o fac vreodată o să încerc să elucidez și asta, și vă anunț ce iese.
Cert e că eu m-am bucurat pentru Adrian Țuțu, să fie sănătos, să fie la el. Bravo.
Doar doua puncte mai am de atins și încheiem, că e târziu:
1) eu nu cred că România abundă în mesaje naționaliste și că găselnița cu care a pus ăsta mâna pe bani e o rețetă testată. Dați-mi exemplu de alt mesaj naționalist la audiență maximă, apreciat și răsplătit. Cu atât mai mult în hip hop (erm…să zicem…da’ nu-i nimic, sunt resemnat de mic, tu ești conștient ce-ți zic/ nu ne-am născut în locul potrivit/ orice Paraziții?). Mi se pare că-i pe dos, mi se pare că ești un pic patetic așa în ochiul românului de tot felul bătându-te cu pumnu’ în piept pe teme de genul ăsta (uitați-vă la mine, de exemplu :D). Ori ești cu Vadim, ori ești nostalgic comunist, ori legionar, ori ceva-ceva sigur nu-i în regulă cu tine. Și tocmai d-asta mi se pare tare că Țuțu a câștigat cu așa ceva. Da, a fost o găselniță, da, a fost intenționat, da, a vrut ,,să se vândă”. Și? Eu mă bucur că asta l-a vândut și nu altceva.
Altfel, am văzut o groază de reacții de genul ,,țară de kkt”, ,,gata, eu vreau să plec în Canada că a ieșit Țuțu la Românii au talent, unde ajungem doamne”, ce-aveți fraților? 🙂 Prea mult timp liber? Ok, nu vă mai uitați la emisiuni de gen, perfect de acord, da’ mai ușor cu tragedia :D.
2) da, m-am mai uitat când și când la emisiunea asta, recunosc.Am fost foarte curioasă. Nu, mie nu mi-au plăcut ăia doi, Bartoș și Smiley (deși Bartoș îmi place la teatru). Mi-au părut a face glume răsuflate, obosite, la care râd singuri d-aiurea. Juriul a fost pe alocuri foarte deplasat (în opinia mea), doar Moisescu a avut străluciri pe ici-colo – cum era și de așteptat, nah. Penibilul a fost la rang de artă, dar din nou, să spui că românul n-are simțul ridicolului îmi pare un simptom al eternului complex național, când de inferioritate, când de superioritate (același, de altfel, în cele doua ipostaze extreme). Oamenii, în general, n-au, de muuulte ori, simțul ridicolului. Nu vă dau exemplul cu Ken Lee că o să ziceți că e bulgăroaică, deci aproape româncă.Vi-l dau pe ăsta, în schimb (și recomand să căutați pe youtube clipul cu grecii care cântă la pian într-o modalitate inedită…nu zic mai multe :D):
En concluzie, m-am uitat, am căscat gura, mai aveam un pic și ziceam și ,,hăă…ai luat meeereee??” (cine stie cunoaște), am făcut audiență, și probabil o să mă uit și la edițiile viitoare dacă și când mă prind pe acasă, fără alt program.
Și în încheierea programului, ceva să destindem atmosfera:
Aseară ne-am deplasat în Silver Church, la lansarea OOo, adica noul (și primul) album The MOOoD. Cântarea a început (cum v-ați fi așteptat) cu vreo oră și ceva mai târziu
decat ora anunțată, cu Monro, o trupă din Moldova. Trupă care a sunat bine, am simțit niște Noir Desir pe acolo pe la chitară (or maybe it was just me). Totuși rezervați, un pic timizi. Da’ promit. Au urmat Les Elephants Bizarres, pe care tot încerc să-i ascult de ceva vreme. Numele lor ma sperie puțin, îmi inspiră ceva …bizar? Greu de înțeles? Genul de chestie la care ridici din umeri și zici – erm,băi…așa o fi. Dar pot să vă zic că nu-s deloc bizari. Mi-au plăcut mult, mult, foarte mult. De fapt, pot să zic că mi-au plăcut cel mai mult, mai mult decât The Moood, deși în mod evident (și normal), vedetele spectacolului au fost ei, ăștia cu cheful. Că tot ziceam de ei, ce să zic, știți deja (presupun) că The Moood sunt băieții cu vocalul ăla mai rockstar așa, pui de Jim Morrison, cu vocea aia un pic sugrumată (dar clar altfel decât a ceilorlalți). Ce știu cu siguranță e să imprime senzația că ne uităm la rockstaruri pe bune și nu la niște puști de douăj și un pic de ani. Și sună bine, bine. Au avut și niște momente interesante – un intro cu un cor de băieței de vreo 7 ani și niște panouri pentru chitariști gen Gorillaz (dacă știți ce vreau să zic). Bonus – mențiune pentru visuals-urile lui Dan Vezentan (newfolder.ro) – foarte tare! S-a muncit ceva la stopmotion-urile alea… Oricum, au arătat foarte, foarte bine. Și la Elefanți, și la The MOOoD. Show-ul a arătat și s-a simțit foarte bine, cu totul, așa. Progresăm, ce să zic. E bine că ne mai mișcăm și noi. Lumea începe să audă de muzică (am eu niște feedback-uri), am mai ieșit un pic din N&D și Andre (ca nație, așa). Da, da, un pic am zis, nu săriți.
Activitate intensă, dragii babei. Atât de intensă că numa’ de blog nu mi-a mai ars.
Vineri am fost, așa cum am zis, acolo unde s-a fost programul, și anume la Hard Rock, să ne alăturăm efortului caritabil pentru Selena. Vă reamintesc pe această cale că ea încă are nevoie de noi și că puteți face un gest mărunt-mărunțel și să puneți umărul și o bucățică din buzunar la ajutorul de care copchila asta de 4 ani și ceva are atâta nevoie. Se există niște numere de telefon, se există un paypal, căi sunt, dorință de a ajuta și un pic de suflet să mai fie și se rezolvă toate.
L-am cunoscut și pe Micul Prinț în persoană, ăla adevărat, de joacă la Odeon și nu pot să vă spun decât că arată și vorbește exact ca Micul Prinț. Asta, firește, pentru că chiar e Micul Prinț. Abia aștept să merg să-l văd la teatru.
La sfârșit Carmen mă întreba – a ieșit bine??? a ieșit bine??? A ieșit foarte bine, draga mea, nu poate să iasă rău atunci când e vorba de suflete bune :).
Și tocmai când am fi zis că am epuizat resursele culturale pentru seara de vineri, ne-am întâlnit cu Cristi Horia (v-am mai povestit eu de el, vioara din violin meets guitar) – asta pentru că el face parte din Mărgineanu Band, care a participat la concertul caritabil pentru Selena. Eh, și cum ziceam, ne-am întâlnit, am ciocnit o bere, ca să aflăm că ei mai au o cântare în aceeași noapte fatală, în clubul True (fostul Temple).
Am împachetat ușor și am plecat spre True, ca niște adevărați fani. Dă-i cu berea, dă-i cu vodka și cu merele, dă-i cu vioara și toba, dă-i cu Mărgineanu și Chilian, la final eram așa emoționată că l-am îmbrățișat de vreo două ori pe omul ăsta cu vioara lui cu tot – și doar mă știți cât de reptiliană sunt în genere.
O shaorma mai târziu ne-a prins ora 5, iar eu se făcea că aveam program încărcat în weekend. Bătea un vânt de-mi zbura fusta în toate direcțiile (e una cu buline, d-aia de se învârte, dacă sunteți cunoscători), iar gradul de coordonare a gesturilor mele era redus după amestecul letal de mai devreme. Am mai tras și o mică ceartă pe tema ce să facem să atacăm autoritățile care lasă taxi Amiral și doar taxi Amiral la bariera de la centrul vechi și ne-am hotărât ca tot americanul să call it the night.
Sâmbătă am făcut ochi târziu. Aerul era greu, iar ochii pe care tocmai îi făcusem erau mici și răi. Am reușit, totuși, să mă mobilizez și m-am apucat de activități. Munci, nene, munci. Și am băgat munci până pe la un 12 noaptea, când m-am apucat de un joculeț.
Azi m-am trezit din nou cu ochii mici și răi, de data asta nu din cauză de petrecanie, ci din cauză de scotocit prin cimitire și elucidat misterele celui care își omorâse 5 neveste. Poțiuni, formule, puzzle-uri, ce să mai, jocul ideal.
Și după o noapte de scotocit prin cimitire ce e oare mai potrivit decât o mică liturghie? Vorba aia – doar mă știți evlavioasă, cum era să lipsesc de la slujba de duminica? E-xact. Am fost la beserecă, să aud cum ne ceartă popa că suntem cam desfrânați de nici Maria Egipteanca nu ne mai salvează. Da, azi a zburat un porc, a stat râma în coate și motanul în mustăți iar eu m-am dus la biserică. Poate vă întrebați de ce, poate vă gândiți că jocurile astea macabre m-au marcat și m-au făcut să-mi întorc fața către cele bisericești. Poate vă gândiți că îndelungile discuții pe pe un alt anume blog legate de dumnezei și religii m-au făcut să mă răzgândesc. A…mnu. M-am dus să discut cele trebuincioase pentru aranjamentul tămâios-floral de la vară, când îi dăm cu schimbarea de nume.
Bun, deci pentru cei care nu m-au mai văzut de ceva vreme – ați ascultat revista presei.
Hai cu lunea, v-am pupat și mai vorbim.
P.S.: Revin cu datele pentru amatorii de donații pentru Selena Vlad (hai că se poate)
Poţi suna din reţeaua Romtelecom în perioada 4 martie – 3 iunie 2011:
0900 900 342 – 5 euro/apel
0900 900 340 – 2 euro/apel
Poţi depune numerar sau face ordin de plată în urmatoarele conturi:
RON: RO43RNCB0064061982940001
EURO: RO16RNCB0064061982940002
Titular: VLAD MIRCEA ADRIAN, BCR – sucursala BERCENI
CNP: 1710106443067
Dacă nu știți cine e Stejărel, vă invit să aruncați un ochi pe fotografia de alături. Ei bine, da, el e Stejărel, mascota echipei naționale de rugby.
Pe Stejărel l-am văzut sâmbătă în persoană, din tribuna stadionului de rugby Arcul de Triumf, unde m-am instalat să urmăresc meciul România- Spania. Am aflat recent că treaba asta cu rugby-ul e la mare modă printre bloggeri și mai ales twitteriști. Ei, la mine circumstanțele-s altele, n-a fost peer pressure și nici coolness – de altfel chiar n-am avut habar că e așa mare chestie cul să mergi la rugby până n-am spus câtorva ce am de gând să întreprind – , chiar am vrut să merg să văd care e treaba. Prea se zicea că la sportul ăsta deși violent atmosfera este una foarte pacifistă. Până nu văd, nu cred!
Bon, și am ajuns acolo. În public, mare uimire mare, plin de bătrânei simpatici și șic, femei de toate felurile (și moțate, și băiețoaice, și tanti, avem di tăti), copii de toate vârstele, familiști, nefamiliști și așa mai departe. Tribunele erau pline, peluza cam o treime. Înțeleg că au fost 2000 și ceva de oameni. Ne-am așezat ca la teatru și am ascultat imnurile (ăla autohton fiind interpretat de o copchilă de 9 ani, frumos). Tot pe teren, dar mai ales pe margine, se vântura și Stejărel ăsta de v-am povestit de el. Haios, nu vreau încă să știu ce e vara de capul lui, cu blana aia pe el.
Nu știam mare lucru despre regulile jocului, decât că trebuie să se ajungă cu mingea aia în formă de ghiulea dublă în fundul terenului și că ăla se cheamă eseu. În fine, am învățat din mers ce se înâmplă pe acolo.
Mă jur, n-am auzit o înjurătură, dar s-a strigat, s-au făcut valuri (multe, și da- am participat și eu :D), s-a tropăit (eram mai mult ca la hipodrom, așa). Atmosfera a fost foarte frumoasă, iar de căsăpit i-am căsăpit pe spanioli cu 64-8. Nu vă mai plictisesc cu detalii, poate știți deja cu ce se mănâncă un meci de rugby sau poate nu știți, dar nici nu vă interesează.
Când s-a terminat meciul ne-am ridicat frumos, am coborât din tribună și am ieșit pe poartă. Cam atât.
Ideea e ca dacă aveți chef de ceva spectacole sportive dar vă deranjează mitocănia și violența de pe stadioane, chestia cu rugby-ul e mare chestie. Plus că se întâmplă destul de des să și câștigăm, spre diferență de alt sport minunat și adulat, nu dăm nume, se știe el.
Încep prin a vă mărturisi că n-am fost niciodată la ceainăria asta. Nici nu știam că există, dar din ce citesc pe net e un loc foarte drăguț. Apoi, dacă vă imaginați că am vreun scop ascuns pentru care tot scriu despre When Violin Meets Guitar, puteți să nu vă mai imaginați. Singurul motiv pentru care vă tot bat la cap cu asta este că îmi plac la nebunie și că cele 3 experimente de oameni duși la spectacolele lor s-au soldat cu multă încântare din partea amicilor mei, mulțumiri cu ochi umezi că i-am adus, aplauze la scenă deschisă și așa mai departe. Cred că e ceva despre care merita scris, ceva care merită experimentat, așa că o să-mi bat gura până o să vedeți de ce mă comport așa :).
Bon. Aseară am fost la Fire, la concert, a fost supertare. Am făcut rezervare pentru vreo 10 oameni, dar au venit vreo 14. Ăia de la bar ne-au urat la mulți ani, au crezut, bieții, că aniversăm ceva. Da’ de unde – eram noi, adunătura de groupies, cu noi (din ce în ce mai mulți) acoliți la fiecare concert. Vă pot obține mărturii, cred că pot să filmez și niște testimoniale cu telefonul, mai ceva ca în reclamele la margarină (hmmm, chiar aș putea să fac chestia asta).
Așaa. Și uite că azi am aflat că mai există un concert săptămâna asta, la această Ceainărie 5, din zona Principatele Unite/Unirii (strada Olimpului 13), și anume chiar azi la ora 20.00. Numărul de telefon pentru rezervări este (+40) 734 847 594, iar intrarea costă 15 lei. O nimica toată pentru minunăția de seară care vă așteaptă. Pe mine nu cred că mă mai țin puterile, m-am întins mai mult decât îmi era plapuma aseară, iar acum îmi e un somn frate cu nebunia, dar insist, insist, dacă n-aveți planuri în seara asta și vreți unele – iată. Servit, pe tavă. La botul calului, cum poetic s-ar zice.
Trec pe lângă Alioli în fiecare zi, în drum spre serviciu. Mai mult, am fost asaltată de informații laudative despre de către Ionouka, să nu mai zic că mă dau în vânt după usturoi sub toate formele lui, așa că mă gândeam că trebuie neapărat să trec și eu pe acolo, să văd ce și cum.
Sâmbătă am prins momentul și am purces, cu doi companioni de încredere, spre așezământul cu mâncare de inspirație spaniolă. Fusesem pe vremuri pe acolo, pe când se numea La Papi, după numele celebrului (sau nu) telenovelist patron și cam atât. Eram chiar curioasă.
Restaurantul e cochețel – nici prea-prea nici foarte-foarte. Meniul e destul de generos, deși unul dintre noi a fost trist că nu a găsit în el mielul după care venise (prezent în meniul de pe net). S-au comandat scurt o ciorbă, o salată cu pui crocant, o saltimbocă de vită și un pui cu verdețuri și garnitură de spanac. Înainte de toate am fost cadorisiți cu niște aperitiv cremă de usturoi și pâine prăjită, din partea casei. Bun, foarte bun. Ciorba se aude că a fost bună, salata la fel. Saltimboca a fost doar parțial ok, se pare că porțiuni din ea nu erau tocmai mestecabile. Puiul cu verdețuri a fost foarte bun, pot mărturisi, precum și spanacul sote aranjat în grămăjoare pe marginea farfuriei.
Și a venit ceasul rău și ne-am gândit să comandăm și ceva desert. Știți cântecelul cu uite-așa aș vrea să mor? Erm, el se referă la moartea plăcută, survenită în urma consumului de vin roșu în compania unui lăutar. Simt din când în când aceeași dorință, dar referitoare la ciocolată. Așa că faza cu muerte por chocolate sau ceva de genul ăsta, din menu, mi-a făcut cu ochiul. Și nu doar mie. Așadar, două morți cu ciocolată la masa 2! Prețul mi-a părut mare, dar nah… de câte ori mănânci o moarte de ciocolată? Sau cu ciocolată? Sau pentru ciocolată? În fine…
Am fost avertizate că durează mult. Am avut apoi un pic de dubiu când am văzut că ospătărița ridică de pe o masă alăturată ceva ce după descriere era chiar o moarte de ciocolată din asta. Nu de alta, dar nu-mi părea consumată, semn că e posibil să nu fie exact ceea ce trebuie. Un sfert de oră mai târziu pe masa noastră au aterizat două morți. Ce să zic? Șoc și groază! Fiecare dintre ele avea dimensiunea unui chec întreg. Imaginați-vă ceva cât un chec, dar din foietaj proaspăt făcut, crocant, cu bulgări de înghețată de ciocolată în interior și sos fierbinte de ciocolată pe deasupra. Era cât p-aci să crăp mâncând, la propriu. Am lăsat aproape jumătate în farfurie, cu sincere regrete. Nici la pachet nu se preta, că înghețata aia deja era aproape băltiță. Oricum, dacă ajungeți pe acolo, neapărat, neapărat să vă luați moarte d-asta, dar doi sau chiar trei la farfurie!
Un capuccino cu spumă de lapte mai târziu (btw, cafeaua foarte bună) ne scotoceam după bani, când pe masa ne-a mai aterizat ceva, o carafă în miniatură cu 3 păhărele mici, ca pentru shot. Digestiv, din partea casei. L-am tratat circumspect inițial, numai ceva alcool nu ne mai încăpea în burdihane. Totuși am gustat și țin să spun că era foarte bun, o băutură foaaaarte fină, cu ceva aromă fructată și foarte puțin alcool (aproape insesizabil). Eu am dat gata un shot, Luciana vreo două.
Înțeleg că locul e foarte mișto pentru ăștia cu fructele de mare. Eu nu înghit așa ceva, nu pot, nu vreau, însă pare a fi ce trebuie dacă sunteți în zona asta. Tot felul de preparate cu fructe de mare, pentru mic și mare.
În concluzie ne-a plăcut, loc foarte primitor, cu mâncare bună și amenințare cu moartea prin ciocolată. Vita n-a fost excepțională, dar restul a fost foarte ok. Revenim, mai încercăm și altele.
Pe scurt, am petrecut până la 6 dimineața. Am văzut răsăritul de pe cetate, chestie care e aproape ca în vamă. Am zburdat de la o scenă la alta, când discutând, când țopăind, când trăgând de un Becks Lemon. Niște Șuie, niște Gojira, niște proiecții, niște una-alta. Da’ fromos. La plecare am luat-o d-a dreptu’ pân’ pădure, adică ce mama dracu’. Păsărelele cintezoiau, frunzulițele sclipeau. Ca la optișpe ani, așa. Am mai făcut un stop în parcul de jos, din Brașov, moment în care am constatat cât e de liniște și de dimineață. 
