Category Archives: la strada

Godot Cafe Teatru

Am ajuns în sfârșit aseară și la Godot. De mult îmi propuneam. Chiar am încercat, de vreo două ori, să fac rezervare pentru câte-o piesă de teatru, dar nu reușeam să prind loc.

De data asta am fost la un concert When Violin Meets Guitar. Am reușit să fac rezervare. Yay.

Și am ajuns acolo cu vreo oră mai devreme, ne-am postat la bar (alternativa era la loja, cu oameni necunoscuți la masă  – noi fiind doar doi. Nu ne-a sunat bine, așa că ne-am proptit la bar. Din fericire scaunele foarte comode, așa că n-a fost niciun bai.

Locul arată excelent. Mi-a întrecut așteptările într-un fel greu de descris. E o cafenea elegantă, cu scenă (deci mai mult decât ce aveți în cap atunci când auziți ,,cafenea în care se joacă teatru”). Intrarea e ușor de găsit – cum mergi pe Blănari spre Club A, chiar înainte să ajungi, vezi o vitrină cu costume de teatru. Ei – acolo. Cum să zic, locul arată foaarte bine, prețurile sunt în jumătatea superioară, dar nu de neabordat. Berea e doar de import. Eu am băut un White Russian de 15 lei și apoi am ținut-o pe bere Bavaria draught, la 8 lei. Bune, ambele.

Sala e foarte înaltă (are și balcon, unde sunt lojele de care povesteam). De asta nici nu se face foarte fum. Impresia facută e că te afli într-o sală de teatru modern, unde șirurile de scaune sunt înlocuite de mese cu scaune foarte comode, iar in spate ai și bar. Din câte am văzut există și mâncare, însă n-am testat-o, n-aș putea să emit opinii.

Toaletele sunt la subsol. Sunt curate și – slavă domnului – suficiente.

Evenimentele care au loc la Godot sunt foarte variate. Concerte, piese de teatru, party-uri . Vineri, de exemplu, e o piesă de teatru la 8, urmată de stand-up la 10, urmat de un party Șuie Paparude la 12 noaptea. Cool, huh?

Ne-a plăcut, mai mergem. Ne-au plăcut la nebunie și băieții cu concertul, dar asta e altă poveste, doar veniserăm special pentru ei :).

Pe scurt – mergeți la Godot, mergeți, că sigur n-aveți nimic de pierdut.

(clipurile sunt cu When Violin Meets Guitar, înregistrări din Fire și de la Operă. Înregistrarea nu sunt grozave, dar sunt bune pentru făcutul de idei):

Să îndrăznesc?

…probabil că ar fi mai bine să nu.
Am o opinie și-am tot ținut-o in gâtlej de frică să mi-o exprim.
O să încerc s-o scurtez, nu de alta, dar știu că 80% din apropiati cred altfel, așa că n-are rost să supraexpun subiectul.

E vorba despre patrimoniul din Berzei. Ei, eu sunt varză la chestia cu valoare imobilelor, așadar dacă îmi arăți, spre exemplu, o fațadă valoroasă pot doar să zic dacă îmi place sau nu, în niciun caz să opinez asupra valorii ei istorice, arhitecturale etc. Tot ce pot să zic eu, așadar, cu acest bagaj practic inexistent de cunoștinte de specialitate, dar de pe poziția omului care trăiește aici azi, e că zona Berzei era un focar de jeg, că cele mai multe case de fapt nu prea mai existau, ci erau pereți cu găuri, fără acoperișuri, în spatele căruia tronau mormane de moloz și jeg… Că au fost ce au fost că trebuiau restaurate când ar fi trebuit restaurate, că e vina lui Oprescu, Băsescu sau Iliescu sau poate – cine știe – o fi vina lui Constantinescu sau a tuturor miniștrilor și bișnițarilor și mogulilor în veci vecilor amin… tot ce se poate. Ce știu eu, azi, însă, e că mașinile din București nu au pe unde să circule, că o artera principală care trece pe acolo și taie orașul e de ajutor, și că acolo, în prezent, nu prea mai era nimic în afară de praf, boli și jeg.

Eu nu regret că a disparut. Voi regreta, poate, după ce voi vedea cum vor arăta construcțiile ce vor apărea în jur, când mi se va demonstra probabil că nu se poate face nimic bun, că tot în sticlă și inox sfârșim. Deocamdată, însă…

Cu chestia asta mă pun contra aproape tuturor, din câte am observat în ultimele zile. Tuturor celor a căror opinie contează pentru mine, vreau să spun. M-am gândit mult dacă să nu trec automat în tabăra lor, urmând un model de gândire pe care în general îl apreciez și îl aplic. După o perioadă de cujetare, însă, am tras concluziile. Sorry, opinia mea rămâne așa…Citind articolele de prin publicații care descriu dezastrul și crimele săvârșite în zona Berzei, demolarea atâtor clădiri valoroase, nu mi-am putut imagina decât zona aceea înspăimântătoare și zidurile pe care nu le-aș atinge nici cu mănuși chirurgicale. Mai era, oare, acolo ceva de salvat acum? Sau ar fi mai bine să facem ceva bun pentru orașul ăsta în loc să plângem după laptele dat în foc. Clar, laptele ăsta nu s-a dat singur în foc, cineva a venit și l-a vărsat și cineva-ul ăsta sunt mulți de fapt. Încerc doar să extrag matematic plusurile și minusurile din ecuația prezentă, de azi, iar la mine rezultatul așa arată…

Știrbei Vodă, 86

Curtain'd Window
Creative Commons License photo credit: Xjs-Khaos

Nu sunt sigură că e 86 sau 84, cert e că e casa aia de pe colț cu Popa Tatu.

În fiecare dimineață, ore în șir, la fereastra casei stă un bărbat de vârstă incertă (destul de înaintată). Dacă e cald, fereastra e deschisă. Azi era închisă. De cele mai multe ori nu e singur, ci cu un câine.

Să vă uitați.

L.E.: E 84.

Muzica zilei:

Și faza zilei:

(“Firefox has encountered a problem with your version of windows”)

Să curgă vinul, să curgă berea! (în seri diferite, aș recomanda…)

Deși frigul și bătrânețea m-au determinat s-o las mai moale cu petrecerile în ultima vreme, asta nu înseamnă că n-am mai fost în locuri interesante. Ba chiar am de povestit despre două dintre ele, unul specializat în vin, celălalt în bere.

Primul în care am aterizat într-una din primele seri cu adevărat friguroase care stăruie să existe în București este Bruno Wine Bar, un băruleț din centrul vechi, pe strada Covaci. Terasa pe care o puteți admira în fotografie există, însă era inutilizabilă în seara cu pricina din motive climatice lesne de înțeles. Seara a fost deosebit de plăcuta, vinurile care au trecut pe la masa noastra (roșii, producție Portugalia, Chile și Argentina – parcă) au fost deosebite, la fel fiind și platourile cu brânzeturi, mezeluri uscate și struguri. Ele sunt singurele feluri de mâncare din meniu, sunt alese în așa fel încât să dea bine cu vinul, însă sunt suficient de mari și conțin chestii suficient de variate cât să nu-ți frustreze apetitul. Dacă vă doriți să consumați alta băutură decât vinul, mergeți în altă parte, în afară de apă și coniac n-o să găsiți nimic. (nu sunt sigură în privința cafelei). Specii de vin, însă, sunt câte-n lună și în stele. Spațiul e mic, fum există dar nu chiar să-l tai cu cuțitul. Muzica nu e nici tare nici încet, plăcută, cât să poți să porți conversații în tihnă. Înțeleg că se fac și degustări. Singurul lucru care m-a deranjat a fost domnul de la tejgheaua din spatele nostru, care s-a încăpățânat toată seara să nu-și mute scaunul niciun centimetru mai încolo (stânga sau dreapta), astfel încât am stat amandoi înghesuiți. Motivul presupun că a fost unul pueril de genul am fost primul aici. De și-ar fi obosit creierul cu un gând și o privire, ar fi observat că masa noastră conține una bucată stâlp care nu-mi permite să mă deplasez. Masa lor nu avea stâlpul respectiv. Deh, asta să fie problema…

În cel de-al doilea loc, patria berii, am petrecut aseară vreo 4 ore. Locul se numește Beer O’Clock și e de găsit în Pasajul Villacrosse. Ca spațiu și organizare, locul este fratele geaman al lui Bruno. Câteva tejghele jos, 4-5 mese mici sus. Meniul abundă în beri de toate felurile posibile. Vreo două au lipsit la apel, deși în meniu figurau, dar în mare setea noastră de bere variată în tării, arome și culori a fost potolită. Fiind vreo 8 la masă, felurile comandate au fost în număr destul de mare. În plan personal, dupa o Bruegel de chihlimbar și un Westmalle Tirpel cu 9,5 n-am mai dus decât o halbă apoasă de Budweiser. Locul trebuie neapărat vizitat dacă sunteți fani bere. Mai puțin cochet decât Bruno (decorativ-wise) (zic eu), însă plăcut. La minus – fumul greu de suportat, cel puțin la etaj. Îmi miros hainele ca după o noapte în CS (piteștenii știu). În prezent sunt liniștită, nu-mi poate fura nimeni geaca din cuier. Aș sesiza de la câțiva metri dispariția mirosului greu.

și songu zilei:

La goblinu lăudat…

Vineri seară, după istoria cu Damian Drăghici și jazz-ul (btw, tocmai am primit un comentariu de la o fană / fan Damian, cu puli, căcați, familii, morți și tot ce trebuie care a ajuns în coșul cu spam instantaneu. Mulțumesc frumos, acum sunt fan Damian clar), am dat o raită prin centrul vechi, unde m-am întâlnit cu oamenii. Cică se redeschide Goblinul și să vedem cum e. Mie nu mi-a plăcut niciodată în mod special locul ăsta, nici în București nici în Vamă (cică ăla din Vamă tocmai a ars – mai e și după sufletul omului, vedeți imediat de ce zic asta).

Ajungem la intrare – eram 6 – și acolo primul ins din șirul indian primește un *tu – nu* de la arătarea din fața ușii. Noi, restul, nici n-am mai încercat să aflăm dacă suntem suficient de cool pentru Goblin. Mie una mi se făcuse scârbă. Bă băieți, v-a prostit foamea? Seriously… Citisem de curând ceva asemănător despre Kulturhouse – ceea ce mă face să nu încerc să intru acolo. Mă copii, eu știu că în filme cluburile au bounceri. Dar voi ați văzut cam cum arată cluburile alea din filme? Sau v-ați pus problema că locul ăla ar trebui să fie mai întâi uberhipersuper cool și să facă omul să-și dorească să fie înăuntru mai mult ca mâncarea pe o zi întreagă? Sau că ar trebui făcut club cu circuit închis în toată regula? Odată ce puneți o maimuță la intrare să facă preselecție ar trebui să existe și un motiv, nu?

Ajunsă acasă, dau un search pe google. Pe blogul Goblin scria *intrarea liberă*. Hahahahahhahahahhahahhahah.

O duminică, un Maserati, o autogară, cinci babe

2010 Maserati Quattroporte GTS
Creative Commons License photo credit: digitizedchaos

Duminică, în loc să mergem în parc şi să executăm acţiuni sportive,  am pus la cale o sesiune scurtă de shopping pe la Outlet si Decathlon.  Mi se pare normal. Anyways, în acest scop ne aflam în jurul orei 15 în staţia de autobuz, împreuna cu vreo 6-7 doamne de vârsta a treia, purtătoare de batic şi papuci de plastic peste şosete groase, înarmate cu multiple cutii şi paporniţe de rafie pline cu PET-uri goale, aceste înrăite reciclatoare ale zonelor suburbane.
Şi cum stăteam noi aşa, din mulţimea de Loganuri, VW, BMW-uri şi care şi mai care de felurite dimensiuni şi culori, se iţeşte (oarecum brusc datorită înălţimii de camuflaj) în faţa ochilor noştri buimaci un Maserati negru ca pana corbului.
Şi ce să vezi, unde nu opreşte el taman în dreptul staţiei de autobuz.
Geamul coboară şi pe el iese capul unei făpturi de minim 17 – maxim 20 de ani, de sex feminin. În stânga ei şoferul, care – vorba lui Vlad – nu avea nici figură de bancher şi nici de sportiv reputat, ci de combinator, de minim 36 – maxim 45 de ani.
Domnişoarele cu plase de rafie se îndreaptă guralive către portiera supla de unde răsărise căpşorul de sex feminin, înţelegând că li se cere ajutorul. Vorba aia, de câte ori în viaţă ţi se întâmplă să vezi Maserati că opreşte în staţia de autobuz, să te mai bage şi în seamă?!  Oare vor să afle în ce direcţie e Parisul? Sau vreun nou complex rezidenţial ultraluxos? Cea mai apropiată reprezentanţă Luis Vuitton? Bamboo, măcar? Poate au rătăcit drumul spre aeroport…

,,Nu vă supăraţi – Autogara Militari?”

……….

În fine. Evident că s-a dat startul la competiţia indicaţiilor preţioase. Vorba aia, au nimerit unde trebuia – în asociaţia expertelor în probleme de autogară. Cei doi au mulţumit, au ridicat geamul şi şi-au continuat aventura într-un nor de praf. În urma lor, babele au rămas cu mâinile în şolduri, minunându-se.

,,Ai văzut? Frumoasă maşina…Ţi-ar plăcea una aşa, nu? Eeeee…”

Concluzia – orice maşină ai conduce, tot la Autogara Militari ajungi.

Şi întrebarea ediţiei – câte PET-uri goale încap într-un Maserati?

25 septembrie

Ce se întâmplă pe 25 septembrie? Well…going once, pe 25 septembrie este ziua unei persoane foarte drage mie, care spre marea mea bucurie a acceptat să mute celebrarea fericitului eveniment în altă zi.

Going twice, pe 25 septembrie este ziua curăţeniei naţionale. Dacă vă uitaţi în bulina verde din dreapta, o să întelegeţi mai multe. Dacă o să daţi şi click pe ea, o să înţelegeţi încă şi mai multe. În prezentarea de mai jos e ideea proiectului.

Pe scurt, oamenii se adună şi se organizează ca să termine odată cu mizeria acumulată în Romania. Mizeria la propriu, că aia la figurat nu prea se poate elimina, cu siguranţă nu într-o singură zi. M-am tot gândit că eu şi proverbiala mea lene nu vor fi probabil prezente decât în spirit la această chestie, însă cumva m-a apucat ruşinea şi m-am mobilizat, mi-am dat seama că pot face şi asta şi nunta de pe 26 de la Piteşti, şi m-am înscris într-o echipă. Mai mult, l-am convins şi pe Vlad să se înscrie cu mine, deşi nu era tocmai entuziast la gândul de a intra până la gat în mizerii. Well.

Ce a urmat a fost să împărtăşesc lumii că o sa fac aceasta chestie, gândindu-mă că oricum ei probabil s-au înscris deja (eu fiind aia leneşă şi adormită). Wrong. Spre marea mea uimire, reacţia majoritara a fost ,,n-am timp”, ,,mai bine stau şi scriu”, ,,nu-mi place”, ,,oricum s-au strâns o grămadă”. Wtf?! Deja s-au strâns o grămadă?! Da, e adevarat, sunt vreo 24.000 de oameni la momentul tastării (şi nu vor fi mult mai mulţi, pentru că mâine se încheie sesiunea de înscriere). În Estonia s-au adunat peste 50.000 în ziua evenimentului. Dintr-un milion şi jumătate de locuitori. Iar şocul meu cel mai mare este că răspunsul indolent şi indiferent nu vine din partea scuipătorilor de seminţe de la scară şi a nesimţiţilor cu manelele din metrou şi tramvai. Nu, el vine din partea prietenilor mei, cei care vor să se care din ţara asta pentru că e de căcat şi e mizerie şi nimeni nu face nimic şi sunt doar vorbe şi hoti. Şi s-au săturat. Şi acuma aştia mai au şi pretenţia să strânga ei după alţii.

Sunt stupefiată.

,, Ar trebui să fie amenzi”. ,,Ar trebui să fie bani de la stat cu care să se facă curaţenie”.

Cam astea sunt alternativele acceptate de prietenii mei. Nu, ei nu vor curăţa după alţii tara în care trăiesc. Mai bine pleacă în altă parte, unde e deja curat şi lumea e civilizată. Din câte citesc, campania are mai multe componente, incluzând îmbunătăţirea sistemului de amenzi şi responsabilizarea populaţiei. Sigur că e greu. Măh, dar noi suntem chiar răi. Şi nu vrem, n-avem chef. Că avem pe cine să dăm vina, asta e cu atat mai bine (politicieni, manele, gropi, cocalari). Şi ăltia foarte răi dintre noi sunt atât de răi pentru că sunt cei mai răi dintre răi. Peste tot sunt şi uscături, însă în alte ţări răii sunt ăia răi dintre ăia buni. La noi, dacă cei ,,buni” sunt de fapt răi, ce dracu’ aşteptări să mai avem? Mai bine ne punem gluga pe ochi şi plecam şi ne facem buni doar cand ajungem acolo şi va trebui să ne ridicam la nivelul ălora ca să ne integrăm.

În fine. Fiecare are dreptul să facă ce doreşte cu propria persoană şi să aibă opinii, precum şi pretenţii şi aşteptări. Sigur, există posibilitatea mare ca nesimţiţii noştri compatrioţi să umple la loc cu PET-uri in no time. Există posibilitatea ca la ziua X din cei 24.000 înscrişi să nu apară niciun sfert.

Băh, dar nu pot să cred că asta e atitudinea oamenilor din jurul meu, ăştia jigniţi de ce se întâmplă în ţara asta.

Anyways, eu voi fi acolo. Cu alergiile şi lenea şi somnul şi toata misăndreala din mine. Într-un morman de gunoi, nu ştiu încă care dintre ele, şi o să încerc să fac ceva. Sper că n-o să ploua. Şi sper că mai există încă oameni care gândesc la fel.

Dimineaţă

Înainte să ies din scara blocului înfig căştile în urechi. Pun iPodul pe ,,shuffle” şi trec prin piese până găsesc ceva satisfăcător, care se asortează cu ce se vede prin uşa blocului.

Azi am ales asta. Şi până pe la metrou am avut un soi de moment Ally McBeal. Ştiţi ce zic – oameni dansând pe muzică, cântând, făcând loc, păsărele zburând pe ritm…

Fugit irreparabile tempus

A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite :D. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!

Am avut casa plină de flori toată săptămâna.

A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.

A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.

În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).