Ca un preambul, pentru cine nu știe, am făcut niște muzică în copilărie. Am studiat atât instrument (pian), cât și teorie/auz, istoria muzicii și am cântat și în corul de copii de la Liceul de Muzică din Pitești. Sigur, asta nu era mare realizare, toți copiii de la școala de muzică cântau în corul ăsta. Încă n-am uitat partea teoretică basic (decât parțial), știu încă să recunosc un interval (cu un pic de chin, dar îl recunosc), știu să recunosc o tonalitate după armură, știu cu minora și majora. Am uitat, ce-i drept, noțiunile de armonie (și eram taaare bună la acorduri, păcat). Parcă era ceva cu răsturnări. stare perfectă? Terțe la perfectă, o cvartă la răsturnări…În funcție de ele știai ce fel de acord e și în ce răsturnare? A, și țin minte ceva istorii legate de cvarta mărită, care era considerată interval diabolic (sună un pic ciudat, fiind 3 tonuri) sau ceva, și era interzisă? M? Ceva de genul ăsta? Deși am renunțat de bunăvoie la muzică în clasa a 8-a (și nu-mi pare rău), am rămas mereu cumva legată de ea. Cumva simțându-mă vinovată că am abandonat-o, pe de altă parte simțind că mai mult de un hobby n-are cum să fie, indiferent cât de talentată aș fi sau nu. Și am rămas cu amintirile de mai sus, plus o pianină vieneză destul de bătrână, dar frumoasă, din lemn de cireș, cu placă de bronz și claviatura de fildeș.
Și așa au trecut vreo 15 ani.
Când mi-am anunțat intenția de a căuta un cor, undeva pe la începutul lunii decembrie, lumea (care nu prea mai are legătură cu lumea mea din copilărie) s-a uitat la mine ca soldatu’ la gândac. Adica de ce? Cor?! Ce fel de cor?? Cum adică cor?? De unde și până unde?? Nu, nu știm dacă există și drept să spunem nici nu prea ne interesează. Cine dumnezeu mai e interesat de…un…cor?? Și de unde și până unde să cânți?! Cine, tu?! Exagerez, evident. Au fost și păreri pro, de genul – foarte bine, dacă îți place go for it, foarte frumos etc. Cineva chiar mi-a dat un pont despre existența unui asemenea cor, adică ce căutam eu – un cor de amatori (atenție! asta nu înseamnă că oamenii nu știu să cânte, înseamnă că nu e MESERIA lor să cânte – cam ca la patinajul artistic așa…:D), la Casa de Cultură a Studenților. Mi-am luat răgușeala la pachet și m-am dus la preselecție, care era – rezultatul destinului, să mai zici că nu crezi în destin – chiar în weekendul următor demersului meu. Am mai convins două femei că e cool să cânți la cor și am purces. Era sâmbătă. Când am ajuns acolo, oamenii făceau vocalize. Mie nu-mi era foarte clar care sunt cei din cor și care candidați la postul de corist. Am încercat și eu o vocaliză, dar scârțaiam destul de tare – unu că am un soi de răgușeală cronică, rezultat de nopți pierdute, alergii respiratorii și viroze netratate corespunzător, și doi că avusesem o seară zbuciumată în Control, unde zbierasem vreo 2 ore povestind ceva cuiva. După aia s-a purces la repetiție. Colinde – v-am mai zis că eram în decembrie. Locul unde aterizaserăm era undeva lângă soprane, moment în care mi-am dat seama brusc că veleitățile mele sopranistice din clasa a 8-a s-au dus pi apa sâmbetei. Am înghițit în sec – alto e mai greu – fiind de cele mai multe ori partitură de acompaniament, e mai complicat să înveți din zbor piesele și să te detașezi de linia melodică de la sopran, iar eu n-am mai cântasem de fro 15 ani așa…
Dar…
…să nu intrăm în detalii. Trupa s-a mutat pentru repetiții în sala de concerte de la etajul doi. Dacă nu știați, la CCS există și așa ceva. Nu-i nimic, ați aflat acum. Boon. Moment în care mi-am dat seama că în afară de noi 3, divele absolute, mai e o singură candidată. Restul făceau deja parte din corul Sound (că așa se numește). Am asistat la toată repetiția, ne-am dat coate, alea alea, și iată că vine momentul adevărului, acest punct de cotitură existențial, și vine vremea să behăim și noi ca să vadă domnul dirijor ce e cu noi. Zice – ați mai cântat, ceva – ăăă nu. Dar – atenție – adaug eu – am făcut niscaiva pian, fro 8 ani cu rotunjeală, în copilărie. A, bun, bun – ce să mai, deja mă liniștisem. Ne ducem spre pian, înconjurați de un pic de juriu așa, și hai să dăm cu lalala. Care zice prima? Hai eu, că se umflase pipota în mine de la faza cu pianul. Lalala, zice același pian – lîlîlî mă aud și eu, pe ton dar ca dintr-un butoi. Eh – mă gândesc – poate doar mie mi se pare așa rău. Pianul urcă un ton – lalala – lîlîlî și eu după el, și tot așa, mai un ton, mai o terță mare, mai una mică, până am ajuns undeva (probabil nu foarte sus, un la diez – si aș zice eu) moment în care n-am mai emis niciun sunet, la mine în gât era liniște. Mboon – zice domnul Popescu – e cam nasol, stă ceva pe voce și nu cred că pleacă, dar hai să vedem ce se întâmplă. Eu – că nu, că aseară am fumat, că nu știu ce (ce-i drept, chiar eram undeva foarte jos pe curba condițiilor fizice de cântat). Bine – zice – probă o lună, la alto, venit la vocalize și mai vedem. Vine rândul Gabrijelămii, asta lalala, lilili, ce să vezi că era de-o mezzosoprana acolo. A dat-o ea un pic pe lângă ton, dar la capitolul calități vocale clar stătea mai bine ca mine. Bon – amândouă probă, una alto, alta sopran 2. Super. Roca a abandonat, n-a mai vrut să dea nicio probă, s-a panicat etc (ca-n 10 negri mititei, care de fapt erau doar 3). A venit rândul candidatei no 4 (pe care n-o cunoșteam) – asta altă belea, era prea de profesie, adică scotea deja sunetele într-un fel, greu de băgat la strung. Acuma nush dacă ca să nu mă simt eu prost, sau dacă chiar era rău, dar îi zice și ei – ok, să vedem poate scăpăm de lololololo ăsta, să fie mai lalalalala, și vedem – matale ești sopran 1.
De luni au început repetițiile. Vocea mea s-a mai dezmorțit (cu greu). Începutul a fost foarte greu, nu cunoșteam pe nimeni acolo (cu Gabi nu prea mă potriveam, când veneam eu, când ea). Oamenii foarte ok, săritori, ajutători, asta însă nu schimba cu nimic faptul că nu făceam parte din grup, în mod evident, și că veneam, mă lipeam de scaun și după aia fugeam acasă la mama să-mi plâng de milă (nu chiar la mama, dar acasă). Apoi venea partea cu cântatul când îmi venea să-mi iau câmpii, să fug în patagonia și să nu mă mai întorc niciodată. Vedeam notele, aveam în cap ce trebuie să cânt, le auzeam și pe fetele din jur, cu toate astea aveam gâtul paralizat. Mi se părea că orice iese din el sună scârțâit, răgușit, oribil, că n-am nicio șansă să iau notele cum trebuie, sindromul rățușca cea urâtă era o glumă față de senzațiile alea. De vreo 2 ori am fost pe punctul de a abandona la modul cel mai serios. Am zis – bre, hai să recunoaștem, nu mai e ce-a fost. Mi-am pârlit corzile vocale, dracu știe, am ceva pe ele. E frumos da nu prea, hai mai bine să stau în banca mea etc. Și de fiecare dată m-a tras ața să mai încerc o dată. Și de fiecare dată când mai încercam o dată ieșea mai bine decât aș fi crezut. Și uite așa, târâș grăpiș am ajuns până în punctul ăsta, când mi se pare că s-ar putea să am o șansă. Am încă un stop pe acolo pe voce, unde se oprește treaba, dar s-a mutat mult mai sus (cred ca pe la un do diez-re), sunt încă puțin răgușită, dar mă tratez (ceaiuri, antihistaminice, batiste, sirop de tuse de la boiron). Pot cânta piesele pe care le-am prins din etapa de descifrare și parcă încep să învăț și din cele vechi. Pot să mai zic doar că îmi place foarte, foarte mult și n-am de gând să mai renunț. Mă pregătesc să-mi fac și rochie verde, și chiar dacă mai durează până pot intra în formula de concert, cred că sunt pe calea cea bună. Lumea se miră în continuare – cum de sunt așa prinsă. Cei care nu știu despre ce e vorba încă se amuză când aud. E foarte greu de înțeles că îmi place să fac asta așa cum unora le place să meargă la sală sau altora să facă bijuterii. E ceva ce lumea nu prea mai face. Și e tare păcat. Eu v-aș sugera – celor care au pierdut contactul cu existența acestui tip de muzică – să veniți la un spectacol al corului Sound. De costat nu vă costă nimic (și când zic nimic, chiar vreau să zic că nimic). Și să vedeți cu ochii voștri și cam ce gen de oameni cântă într-un cor (s-ar putea să aveți niște surprize foarte mari). E unul chiar sâmbătă, la Casa Studentului, la sala de concerte de care v-am zis mai sus. Eu n-o să fiu pe scenă, mai am încă de învățat și așteptat. Dar voi mergeți în sală și ascultați. E un concert frumos, iar corul are un alt dirijor – un italian venit într-un schimb de experiență culturală.Se repetă acerb, am avut repetiții vineri, sâmbătă și ieri, avem și azi, și joi. Mai e o repetiție generală vineri și apoi concertul. Noi mai povestim, despre treaba asta, cu corul. Fotografia îi aparține, așa cum scrie și pe ea, lui Alexandru Damian. Asta așa, ca să n-avem vorbe :D.
