Aseară, Alecu a scris un post despre turneul din Basel. V-am promis mai multe despre călătoria asta, așa că nu pot decât să vă îndrum să citiți postul.
Tot Alecu a pus în postul lui și un filmuleț care descrie experiența, a cărui coloană sonoră e muzica înregistrată la repetiții în Sf. Anton, în ziua concertului, atât cu Mannerstimmen cât și cu Sound (în ultima parte).
Mi-am permis să preiau filmulețul, așa că puteți să-l vedeți chiar în cele ce urmează 🙂 :
Se întâmplă ceva foarte greu de trecut cu vederea – exista în momentul ăsta, în același timp, o mulțime de subiecte polarizante – Roșia Montană, maidanezii, monarhia, românii deștepți sunt doar patru dintre ele (poate cele mai celebre). Abia îți tragi sufletul după o ceartă cu colegul de muncă legată de subiectul cu patrupedele că dai în alta, legată de cianuri. De unde pot să trag concluzia că românii nu știu cât e de deștepți, dar sigur e tari în cap când vine vorba de contradictoriu.
Eu vă propun să ne avem ca frații pentru o seară întreagă, de 1 Decembrie. La Atelierul de producție, pe la 10 trecute fix, la un concert Subcarpați cu Sound. Corul Sound.
Aveți aici și poză, pentru cine preferă cărțile cu ilustrații.
Pace, fericire, prosperitate și …d-astea.
Azi avem un documentar. Este cel mai obiectiv documentar pe care l-am văzut până acum pe această temă. Cred că există chiar posibilitatea ca, după ce îl privești, să ajungi la concluzia că proiectul Roșia Montană trebuie dus la capăt.
Eu una mi-am menținut părerea.
E, în orice caz, ceva de văzut, clar. Mai ales dacă faci parte din tabăra nehotărâților.
Sigur, există posibilitatea să-ți placă și ce zice fata asta aici. Mai ales dacă pentru tine nu contează cine zice,cum zice și, mai ales, DE CE zice. (știți, poate, legenda urbană conform căreia RMGC ar fi ,,cotizat” la drumul plasticatei către Parlamentul European. Poate n-o știți. Poate e doar o legendă. Poate fata a ajuns acolo pentru meritele ei. Poate suntem răi, cârcotași și mai ales invidioși. Yeah, sure…).
Campania inițiată de un anumit brand – același care a vuit și răsvuit anul trecut (după cum mă și așteptam) mai ales la festivaluri (mai puțin în alte sensuri) – e pe mare val (anticipez o nouă serie de premii în 2012, asta dacă nu vine sfârșitul lumii între timp). Ea pare a fi foarte apreciată în rândul listei mele de facebook. E vorba de campania care îndeamnă oamenii să creeze conținut/căutări web care să schimbe rezultatele căutărilor google despre români.
Îmi pare rău, nu pot să ader la asta. Este o expresie atât de vie a complexelor naționale pe care mi-ar plăcea să le văd mâncate de ciori încât nu pot să iau parte la ea. Dacă strig sus și tare că sunt deștept, creativ și minunat, asta nu mă va face altfel decât lăudăros, complexat, încercând prea mult – înțelegeți? Ca să par deștept, creativ și minunat nu trebuie decât să FIU deștept, creativ și minunat și să MĂ SIMT deștept, creativ și minunat. Și frumos.
Veți spune – da, dar dacă noi nu facem ceva, atunci cine? De acord! Dar hai să facem, nu să scriem despre asta!(sau să căutăm pe google).
Campania mizează pe aceste complexe exact așa cum a făcut-o și sor-sa anul trecut. Se vede însă că oamenii au învățat ceva – n-au mai făcut din brandul lor un inamic (au văzut că asta nu e totuși o idee bună decât pe covor la festival) ci au făcut din scandalurile europene legate de români inamicii neamului. Și împreuna, uniți împotriva unui dușman comun… să dăm năvală la cumpărat/cunoscut/apreciat ciocolată națională (într-o discuție de la effie, unde campania de anul trecut nu avea ce căuta, să fim serioși, ni s-a arătat că nu e relevantă scăderea vânzărilor – campania a fost eficientă pentru că a avut doar obiective de brand – pe care și le-a atins (?!) ). E o tactică știută – oamenii nu sunt niciodată mai puternici decât atunci când se unesc împotriva unui dușman comun. Vrei să creezi echipă? Creează un inamic! E, însă, la fel de adevărat, că veridicitatea echipei, idealurile comune, se destramă, își dovedesc falsitatea, atunci când inamicul dispare sau e anihilat. Oamenii încep iar să se atace unul pe celalalt, să se sape, să lupte pentru putere etc. Exact asta s-a întâmplat ante/post era ceaușistă. Când oamenii aveau o ură comună erau mai uniți, se ajutau, erau comunități, prieteni (exemplu – vecinii de scară). Când inamicul a dispărut, fiecare și-a dat arama pe față. Prietenia nu era sinceră, era doar un mecanism de apărare…
Acum câteva zile cântam împreună cu Sound pe străzile din Basel. Lumea se strângea, zâmbea, se legăna pe muzică și întreba – cine sunt ăstia? Și aflau – din flyerele împărțite de băieții de la Mannerstimmen – că suntem un cor din România, din București, că muzica pe care o aud e românească, ca și limba de neînțeles, care însă sună foarte frumos. Pe flyer scria că urmează să avem un concert, programul concertului și așa mai departe. Nu scria nicăieri ,,românii sunt al dracului de talentați la muzică!”. Nu mergeam pe stradă purtând tricouri pe care scria ,,we are romanians and we can sing”.
Disclaimer ***Recunosc, mecanismul mi se pare foarte deștept – să creezi singur/într-un efort colectiv content astfel încât să schimbi rezultatul căutarilor mi se pare o chestie foarte mișto, o idee excelentă. Din păcate nu pot fi de acord cu mesajul.
E un nene, îl chema Nicolae Iorga – îl știți! (credeam că e Preda, dar google zice altfel. Acum depinde și cine a influențat google :))) ). E, el zicea așa: ,,numai proștii se grăbesc să arate cât sunt de deștepți”.I-am spus treaba asta în clasa a 8-a cuiva (da, știu, eram deep încă de la vârste fragede).
Și o mai zic și acum.
L.E. încercați să căutați și alte neamuri pe google și o să înțelegeți niște lucruri. Cum ar fi, de exemplu, că veștile proaste circulă în general mult mai repede decât cele bune. Oooofofof, ce ne place să manipulăm.
Oamenilor, schimbați-vă, faceți lucrurile altfel, gândiți altfel și atunci lumea va vedea cum sunteți (dacă chiar asta este atât de important). Nu în ultimul rând lăsați dracului complexele astea naționale! Ele hrănesc toate subiectele de gen și tot ele vă fac vulnerabili la campanii comerciale cu țintă la locul în care vă doare cel mai tare…
Nu eu am scos expresia asta, dar ea e foarte potrivită pentru descrierea a ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile la Basel.
Până una-alta aveți mai jos o înregistrare cu Lux Aurumque, din prima parte a concertului Mannserstimmen/Sound de la St. Anton, de duminică. Corul este, în mod evident, Mannerstimmen, mirobolantele noastre gazde.
Enjoy!
Mă duc să-mi mai fac o cafea și să-mi mai dau două palme, revin în realitate și vă povestesc mai multe. Până atunci gustați și voi ceva fin:
Deși sunt leșinată de somn (e 6 dimineața ora României, 5 ora Elveției) se cere să notez câteva cuvinte, de aici, din casa lui Moș Crăciun.
Din câte (poate) știți sunt la Basel, în turneu cu corul Sound. Pentru mine ăsta e primul turneu, dar și primul concert. A fost mult, foarte mult pentru mine. Probabil niciunul dintre cei care sunt cu mine aici nu își dă seama prin câte coșmaruri și sudori de toate genurile am trecut până să ajung pe scena în biserica ceea. Unde sper din tot sufletul că m-am descurcat cât de cât onorabil. A fost ceva foarte emoționant pentru mine și de aici cuvintele mi se opresc pentru că nu știu exact ce să pun lângă foarte emoționant care să spună exact ce vreau eu să spun.
Altfel, încercând să mă detașez puțin de tot ce a însemnat deplasarea asta pentru mine, oamenii ăștia au fost extraordinari. Ne-au cazat în casele lor (vă scriu din mansarda părinților extraordinari ai unuia dintre membrii corului care ne-a invitat aici – tatăl lui seamănă perfect cu Moș Crăciun, deci am putea considera că ne aflăm acasă la Moș Crăciun), ne-au plimbat prin tot orașul într-un tur organizat de ei, cu opriri ici și colo și surprize mai mult sau mai puțin alcoolizante, plus povești multe despre locul în care ne aflăm, ne-au purtat prin baruri și restaurante, ne-au făcut să ne simțim extraordinar, iar zilele astea am trăit câteva momente (alea din foaaarte puținele) în care m-am simțit recunoscătoare că sunt în viață și că am făcut anumite alegeri în așa fel încât să trăiesc asta.
Nu știu ce altceva să mai scriu. Sunt obosită, mi-e puțin (mai mult) dor, dar în același timp sunt fericită. Că trăiesc, că vă scriu asta și că e frumos pe lume.
Mă trântesc acum pe o parte și promit că după ce mă întorc vă povestesc mai multe despre motanul Neil, despre Basel, despre biserica Sf Anton, despre barul Friends, dar și Isaac, despre roata mare și festivalul recoltei, despre concertul din 13.11.2011 și multe alte chestii foaarte mișto.
Dar acum chiar nu mai pot.
V-am pupat.
Să fiți frumoși și fericiți!
Mai exact legată de concertul Corului Sound din Basel, duminica asta. Iată, mai exact, despre ce este vorba:
Corul Sound se va deplasa în Elveția între 11-15 noiembrie, unde va susține un concert împreună cu corul Männerstimmen Basel. Concertul va debuta cu interpretarea câtorva piese din repertoriul național şi universal de către corul elvețian, urmat de un repertoriu românesc şi international în interpretarea corului Sound. În ultimele minute ale evenimentului, cele doua coruri se vor reuni pentru a încânta împreună auditoriul.
Prin acest schimb de experiență, Sound își propune aducerea creației românești în fața unui public mai puțin familiarizat cu aceasta, punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional coral, precum și creșterea vizibilității și accesibilității culturii românești în spațiul european.
Frumoasa prietenie dintre cele două coruri a început în vara anului 2010, când cele două formaţii corale au concurat în aceeaşi competiţie corală de la Ohrid, Macedonia. Deşi lupta a fost strânsă, fiecare dintre formaţii adjudecându-şi premii valoroase, acest fapt nu a împiedicat crearea unei legături artistice durabile, care a dat naştere unui schimb de experienţă între cele două coruri
Männerstimmen Basel, sub bagheta lui Oliver Rudin, reunește 25 de interpreți cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani și se remarcă din 2008 în peisajul coral internațional prin rezultate excelente obținute la diferite manifestări și competiții artistice.
Pentru a derula acest proiect în Elveția, Corul Sound se bucură de sprijinul corului gazdă Männerstimmen Basel, precum și al companiei Tractebel Engineering S.A.
Programul concertului Sound – Biserica Sfântul Anton, Basel, 13 noiembrie 2011
1. Nunta – Constantin ARVINTE
2. Cântec şi joc din Maramureş – ar. Dan Mihai Goia
3. Dor, dorule – Gavriil MUSICESCU
4. Cântec de dor – cules de George VANCU
5. Mă luai – Tudor JARDA
6. Pripeală – Filotei Monahul
7. Minune prea mare (Podobia) – Paul Constantinescu
8. Ave Maria – Javi BUSTO
9. Eli, Eli! – Deàk Bàrdos GYŐRGY
10. Notre Père – Maurice DURUFLÈ
11. Benedic, anima mea, Domino – Dominique GESSENEY-RAPPO
12. Prende la vela – ar. Lucho Bermudez
13. și alte variațiuni pe tema Chindiei… – Alexandru PAȘCANU
14. Witness – spiritual, ar. Jack Halloran
15. To the mothers in Brazil (Salve Regina) – Lars JANSSON, ar. Gunnar Eriksson
16. Tatăl nostru – Dan VOICULESCU (lucrare interpretată împreună cu Männerstimmen Basel)
17. Otche nash – Alfred SCHNITTKE (lucrare interpretată împreună cu Männerstimmen Basel)
Și, în exclusivitate (NOT), niște secunde de la repetiții :):
Dragii babei, s-a terminat cu fericirea, m-am băgat în juriu la BlogJuan. De fapt nu m-am băgat eu chiar singură, dar am acceptat să intru, ceea ce e aproape același lucru.
Și aici vine taskul – 28 de candidați s-au înscris, 10 au rămas în concurs. Cinci care se cred amuzanți și vor la Amsterdam și cinci care se cred romantici și visează la Paris.
Recunosc cu mâna pe inimă că am dat din start mai multe șanse celor amuzanți, pentru că așa sunt eu – îmi plac oamenii cu un simț al umorului sănătos. Cu toate astea, am vrut să elimin orice urmă de prejudecată și am decis să citesc mai întâi romanticii. Mi-am jurat că dacă vreunul mă face să fug la baia firmei cu lacrimile-n barbă, îi dau verde pentru Paris. Asta pentru că, în ciuda aparenței mele conform căreia sunt o tipă care preferă bărbații amuzanți, am o doză de romantism bine bine îndesată în ghiozdan, pe care o scot doar la nevoie și o reneg tot la nevoie.
Bun.
Am citit romanticii.
Din păcate, niciunul nu m-a convins până la capăt. Cel mai mult s-a apropiat de sufletul meu mic, rău și negru Alex Dima, care mi-a părut a avea o abordare puțin altfel, a reușit un pic să iasă din clișeele cu trandafiri roșii și prăjituri la cofetărie (cred că asta și-a și propus). Pentru că eu cred că romantismul înseamnă să surprinzi și să creezi emoții într-un fel nou, neașteptat, frumos.
Acestea fiind notate, am trecut la amuzanți.
M-am lovit mai întâi și mai întâi de povestea cu porcul. La naiba, a fost amuzantă. Aproape că nu mai dădeam șanse altcuiva, uitasem și romantism și tot, înfiptă fiind în realitatea lăptoasă a vieții. Cu toate astea, ca un membru onorabil al juriului, am ținut să citesc și restul participărilor. Nu credeam, sincer, să mă amuze altcineva mai mult, când, din întuneric și ceață, a apărut Sîrb. Ovi Sîrb.
Să vă povestesc acum despre întâlnirea cu Sîrb cel bănățean (cred că am mai aterizat de câteva ori pe blogul lui, dar nu-s o cititoare fidelă sau măcar pe jumătate fidela. Altfel spus, parcă știam de el, parcă nu). La început am strâmbat din nas, pentru că nu are un articol înscris în concurs, ci o sumedenie de linkuri către chestii de pe blogul lui, mai vechi sau mai noi, ceea ce înseamnă muncă, nene. Clickuri, citit, gândit, bleah…Lenea îmi zicea grohăind – fugi, fugi cât poți, porcul e suficient de amuzant. Cu mâna tremurândă pe mouse, am reușit totuși să accesez unul dintre linkuri, la întâmplare. Nici nu mai știu care dintre ele, că dupa aia le-am citit pe toate.
Domnilor și doamnelor, onorată instanță, zarurile au fost aruncate, votul meu merge indubitabil către Ovidiu Sîrb . De ce? Pentru că umorul dumnealui este pe gustul meu, deși susține că Bucureștiul nu e ceașca lui de ceai, iar eu sunt în București ca peștele în apă. Pentru că mi se întâmplă foarte rar să îmi vină să citesc un blog cap-coadă după ce citesc doar câteva articole. Pentru că mi se pare genul de blogger al cărui stil și simț al umorului e recognoscibil. Pentru că a reușit să surclaseze povestea porcului din simplul motiv că întâmplările lui îmi par mai credibile, mai naturale, mai calde, în același timp la fel de amuzante. Și nu în ultimul rând pentru că nu mă deranjează nici cât negru sub unghie că e luat, eu sunt chiar mai luată decât el. Ha! Pentru că nu e politically corect, dar nu mi se pare că sare calul nejustificat.
Deci, dragă Ovidiu, sper să câștigi excursia la Amsterdam, ai sprijinul meu!
(cred că merge și o melodie de sezon)
Vineri am clacat. Fizic. Am încercat în ultima vreme să le fac pe toate în același timp și mi-a cam ieșit, dar a și costat ceva.
Așa că vineri am uitat telefonul acasă. A doua oară într-o singură săptămână, ceea ce e oricum numai de bine nu. După care a clacat computerul. E un d-ăla cu măr pe el, teoretic n-ar fi trebuit să crape așa ușor. Totuși… Am reușit să-l pornesc doar în safe mode, o jumătate de oră mai târziu, fără sunet, fără vizualizare imagini, practic cuțu șchiop.
Și după toate astea, pe seară m-a luat un rău d-ăla… de abia mai stăteam în picioare.
Și a trebuit să merg și la repetiție, la Sound. Unde am constatat cu rușine că încă sunt pe lângă la anumite părți, în condițiile în care vineri plec cu ei în Elveția și teoretic intru în formula de concert :(.
Așa că în weekend am tot murmurat note și cuvinte, doar doar îmi intră în cap cu fast forward. Și m-am uitat la tot sezonul din Camelot (unicul, se pare că nu se mai filmează mai departe). Care – Camelot – e muuuult sub alte producții de gen (a se citi Urzeala tronurilor), are găuri mari în scenariu, burți, un Arthur cam efeminat și o Guinevere cam enervantă, cu toate astea am stat cu ochiul țintă din cauză de Merlin și Morgan.
Ah, da, și am făcut un colț întreg + conturul dintr-un puzzle nou de 1000 de piese.
Și am făcut și o prăjitură inteligentă. Știați că există așa ceva? Prăjitură inteligentă? Cunoscută și sub numele de prăjitură deșteaptă? De o pui în tavă și își alege singură blaturile și crema? Mmm. Și tot la noi în casă s-a întreprins și un kaiser bio. Bun, nu e tocmai bio, dar e homemade și e foaaaaarte bun – asta pentru iubitorii de mezeluri care se panichează când citesc etichetele prin magazine. Dacă vreți vă povestesc altădată despre asta. Întreb și eu (că nu l-am făcut eu, doar am inhalat vaporii de vin în care se fierbea pieptul de porc, cât amestecam la aluatul pentru prăjitura aia deșteaptă de v-o lăudam adineauri) și vă spun ce și cum în detaliu.
Așadar, deși nu pare, m-am odihnit. Și acum trebe s-o iau de la capăt.
Altfel spus, cu toata vitejia, începe ușor să mă ia o mică panică legată de deplasarea de care tocmai ziceam, dar mă țin tare, bag un yodle în baie și îmi revin.
Săptămână fără evenimente neplăcute vă doresc!
Și să ne auzim cu bine. Mai ales voi pe mine. :S 😀
P.S.: Computerul s-a resuscitat singur. Poate merge și cu mine la fel.
Țineți minte ce vă ziceam de puzzle? Ei – ziua istorică a venit! L-am terminat!!!
Da, știu, imaginea e neclară – atât de entuziasmată sunt, că nu am răbdare să scot camera, să suflu praful, să iau cardul, să… Poză cu telefonul și gata. Și deh, n-am telefon șmecher ca voi, tot cu Nokia de gât.
Din imaginea finală lipsesc două piese, pe care le-am pierdut acum un an, când am târâit piesele pe covor degeaba câteva luni. Dar mă declar satisfăcută.
Plus că, drept răsplată pentru așa muncă sisifică, primesc în dar… CLĂTITE!!! În timp ce tastez (și ascult ce se vede mai jos în post) de la bucătărie vine aromă de prăjeală ce urmează a fi umplută cu felurite dulcețuri. Miaaam. (ok, recunosc, se aude și meciul undeva pe final. Și meciul și Brindisi – deh, e greu să găsești un mix bun).
NEXT IN LINE!!! (îmi vine să mă duc chiar acum să cumpăr alt puzzle. Sunt defectă? Unde mi-am pus manualul de instrucțiuni?)
Dar să lăsăm asta. Trebuie neapărat să sărbătorim. Altă coloană sonoră nu îmi vine în minte:
