Cred că ăsta e cel mai TARE argument pe care îl tot aud. Că suntem proști. Că asta se face în toată lumea, că e modern și bun și noi suntem săraci și fraieri și trebuie să deschidem ochii și să vedem că e total nepericulos. Ca să nu mai vorbim că acolo va fi raiul pe pământ odată ce se termină cu exploatarea.
Dar ce ne așteptăm oare să zică? Adevărul? Da, ok, e posibil să secăm niște râuri și să poluăm altele, dar nu se știe sigur. Și nah, o boală-două de piele apare la fiecare exploatare, ce vreți acum, aur gratis? Pe bune, adică chiar vă așteptați ca o corporație de genul ăsta să spuna altceva decât că totul e ok? Minele din Honduras și Guatemala, din filmuleț, sunt operate de Gold Corporation. Mi se întoarce stomacul pe dos dacă îmi zice careva că acolo era tehnologia mai veche. Pariu că atunci când a fost prezentată, ea era tehnologie de ultimă oră, ultra safe, aducătoare de fericire și ochi strălucitori?
Pentru toți postacii care dau din gură (nu-s mulți, doar par) pe toate site-urile cu metoda internațională modernă și fericirea mondială a extragerii aurului care doar pe noi ne va ocoli din cauza ignoranței naționale, play pe filmulețul de mai jos.
Stimați reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor,
Sunt „un simplu cetățean”, nu am experiență în domeniul protecției animalelor, am în schimb studii de științe politice și comunicare. Motivația mea de a mă exprima în această problemă este aceea că îmi plac câinii și îmi e frică să nu cumva să ratați trenul acțiunii coordonate pentru salvarea câinilor fără stăpân.
Vă scriu această scrisoare pentru a vă semnala responsabilitatea enormă pe care o aveți în următoarea perioadă. Scopul acțiunilor dumneavoastră trebuie să fie salvarea de la eutanasie a câinilor fără stăpân. Acest scop poate fi atins prin acțiuni pozitive, acțiunile negative (de protest și condamnare) pe care le întreprindeți în aceste zile sunt doar reacții emoționale fără perspectivă strategică, și care nu fac decât să dăuneze imaginii taberei „iubitorilor de animale”.
Faptul că legea aprobată pe 22 noiembrie în Parlament prevede posibilitatea eutanasierii câinilor fără stăpân care au stat în centrele de apăpost ale consiliilor locale timp de 30 de zile, nu înseamnă că eutanasierea lor nu poate fi prevenită. În linii mari, câinii trebuie să fie adoptați (de oameni sau ONG-uri) până expiră termenul de 30 de zile și astfel ei nu vor fi eutanasiați. Acesta este scenariul cel mai grav dintre cele posibile. În celelalte scenarii, în care nu se decide eutanasia, adopțiile nu au presiunea urgenței.
Legea pasează mingea în terenul iubitorilor de animale. Dacă ei acționează coordonat (toți odată și în aceeași direcție), câinii nu sunt omorâți. Ei au puterea de a împiedica oroarea eutanasiilor în masă.
În condițiile de vizibilitate foarte mare în presă, în care vă aflați în calitate de reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor, declarațiile și comportamentul dumneavoastră au o mare influență în structurarea opiniei publice. Dacă veți continua să fiți copleșiți de emoție și să simplificați problema (pro sau contra eutanasiei, criminali vs oameni buni), nu veți face decât să vă radicalizați adversarii și să îi faceți pasivi pe cei care iubesc animalele dar vor alt tip de acțiune pentru salvarea lor.
Eutanasia se referă în lege la două categorii de câini: pe de o parte cei bolnavi sau/și agresivi, pe de altă parte cei sănătoși, blânzi și sterilizați. Atenție: aici există mai multe poziții posibile, unii dintre cei care spun că sunt pro eutanasie se referă doar la prima categorie. E nevoie să explicați populației care sunt prevederile exacte ale legii, care este procesul de gestionare a câinilor, ca în loc să intre în panică, oamenii să înțeleagă că este „acum ori niciodată” nevoie de implicarea lor la nivel de acțiune, nu doar declarativ.
Printre cei care vor eutanasierea tuturor câinilor, sunt unii care pur și simplu nu mai au încredere că alte soluții de gestionare pot funcționa, pentru că de-a lungul timpului necoordonarea acțiunilor a dus la perpetuarea situației. Acești oameni sunt doar sceptici, dacă le arătați o strategie rațională și națională solidă, ei nu vor mai susține eutanasia, sau cel puțin vor rămâne neutri.
Tot printre cei care susțin eutanasia pentru toți câinii, sunt și oameni care au fost mușcați de câini. Singura atitudine normală față de ei este empatia și recunoașterea gravității situației.
Între cele două tabere (sau poate pur și simplu nu știu eu în care să-i plasez), sunt și cei care abandonează pui în stradă, și care astfel cresc permanent numărul maidanezilor. Ei sunt o categorie foarte importantă, cu care trebuie să vorbiți separat.
Pe de altă parte, între iubitorii de animale sunt și oameni care susțin întoarcerea în stradă a câinilor după cele 30 de zile de stat în adăposturi. Trebuie să înțelegeți că aceasta nu este o soluție care merge în același sens cu progresul civilizației. Este soluția care presupune cel mai scăzut grad de implicare al iubitorilor de animale. Haideți să facem mai mult.
Ce am vrut să arăt până acum este că nu ne împărțim în îngeri și demoni în această problemă. Este nevoie de un efort de analiză rațională a actorilor implicați, ceea ce în lobby se numește stakeholders mapping. E vorba de o cartare a actorilor, în funcție de apropierea punctelor lor de vedere cu cel propriu și în funcție de puterea lor de influență. Interesul dumneavoastră este să vă aliați cu actorii puternici și să nu iritați adversarii. Desigur, cum decizia despre ce se va întâmpla cu maidanezii după cele 30 de zile aparține consiliilor locale, ele devin ținta dumneavoastră capitală și trebuie să îi convingeți că aveți competențele și resursele să susțineți alternativele la eutanasie.
În acțiunile dumneavoastră de până acum (în acești ani de când activați în acest sector) nu ați avut o viziune comună și un efort coordonat. Lipsește leadershipul, viziunea strategică. În această problemă, trebuie să acționați ca o singură forță. Trebuie să transmiteți aceleași mesaje. Să faceți o analiză a dimensiunii problemei, a resurselor de care aveți nevoie, a direcțiilor de acțiune, a etapelor de implementare.
Există enorm de mulți oameni care vor să vă ajute. În prezent, ei trebuie să vă caute și să aleagă între dumneavoastră. Dacă vreți susținerea lor, trebuie să faceți așa încât lor să le fie ușor să vă ajute. Puteți facilita acest ajutor creând un singur „centru de comandă” și punând la dispoziția oamenilor o paletă foarte largă de opțiuni de susținere. Unii pot adopta, alții pot dona bani, alții pot dona altceva, alții pot face voluntariat șamd. Și companiile pot susține activitatea dumneavoastră în multe feluri, e nevoie ca și pentru ele să fie clar cu cine trebuie să discute. Și, la fel de important, să le fie clar că acțiunile dumneavoastră nu le pun în pericol reputația.
După cum știți, eutanasia este practicată în multe țări civilizate atunci când câinele este bolnav sau agresiv sau nu a fost adoptat într-un anumit interval de timp. Dar câinele de acolo are mult mai multe șanse de a fi adoptat, în principal pentru că acolo sunt muuuult mai puțini câini oferiți spre adopție în raport cu populația. În România, în schimb, raportul câini de adoptat / populație va fi unul foarte problematic, mai ales că darea spre adopție nu se va întâmpla prea eșalonat.
E nevoie de un mesaj pozitiv. N-aveți nevoie ca oamenii să plesnească de ură în proteste consumatoare de energie. Ei trebuie să vă ajute să dați o șansă la o viață „sedentară” câinilor sănătoși, blânzi, sterilizați – fie că își găsesc un stăpân, fie că își găsesc un adăpost permanent.
Îmi pun toate speranțele și încrederea în calmul și gândirea strategică de care veți da dovadă!
Azi avem un documentar. Este cel mai obiectiv documentar pe care l-am văzut până acum pe această temă. Cred că există chiar posibilitatea ca, după ce îl privești, să ajungi la concluzia că proiectul Roșia Montană trebuie dus la capăt.
Eu una mi-am menținut părerea.
E, în orice caz, ceva de văzut, clar. Mai ales dacă faci parte din tabăra nehotărâților.
Sigur, există posibilitatea să-ți placă și ce zice fata asta aici. Mai ales dacă pentru tine nu contează cine zice,cum zice și, mai ales, DE CE zice. (știți, poate, legenda urbană conform căreia RMGC ar fi ,,cotizat” la drumul plasticatei către Parlamentul European. Poate n-o știți. Poate e doar o legendă. Poate fata a ajuns acolo pentru meritele ei. Poate suntem răi, cârcotași și mai ales invidioși. Yeah, sure…).
Deah, știu, mai e. Dar trebuie să intrăm în atmosfera de sărbători. Nu de alta, dar am descoperit un colind foarte frumos pe care trebuie să-l auziți și voi. E ușor…exotic, fiind parte din coloana sonoră a unui blockbuster indian, mai pe directelea, bodyguardul bollywoodului. Despre cântecul de care vă zic, youtube-ul are doar vorbe elogioase: “Teri meri prem kahani” is the most awaited song from ‘salman khan upcoming movie Bodyguard’. The audio song is already topping all chartbusters and it’s time to enjoy the video. So all salman khan fans enjoy watching Teri meri meri teri prem kahani video song of bodyguard movie featuring salman khan, kareena kapoor. This song is sung by rahet fateh ali khan & shreya ghoshal. This song is composed by Himesh Reshammiya.”
Aflăm și de cine e compus și dăm play, din masochism.
WHAT TEH FUCK?
Dacă faceți parte din categoria sunt afon dar mă tratez, am fost plecat din țară de când m-am născut sau de Crăciun mă îngrop într-o criptă și ies abia la jumătatea lui ianuarie, și treaba vă sună cunoscut dar nu prea, încercați și asta.
Ce să zic, poate-ați auzit-o și lălăită pe la uși de colindători (dacă ați mai văzut lately, nu de alta, dar sunt o specie pe cale de dispariție, sunt înlocuiți de Marea Cerșeală de Crăciun). Sau, dacă aveți copii la purtător, poate aveți vreun CD cu Cleopatra Stratan.
Scormonind si mai departe rahatul, aflam ca domnu compozitor da vina pe actor, ca el i-a fredonat acest cantec folk indian pe care il avea in minte. Si ce e si mai ciudat e ca nimeni nu face legatura. Hahahahah! Iulio, ia spune drept, i-ai trimis vreun cd cu colinde cadou de ziua lui?
Până nu demult nu aveam nicio părere despre chestiunea asta. Instinctul mă făcea chiar să înclin cumva în favoarea proiectului, pentru că mi se pare stupid, ca idee, să stai pe un zăcământ valoros și să aștepți să vină toamna, să cadă frunzele, să mai vedem, să mai auzim, mai ales în contextul în care niciodată banii nu-s prea mulți, ba chiar ne lipsesc cu desăvârșire. Cu toate astea m-am ferit să iau o poziție tocmai pentru că îmi lipseau informațiile.
Și a venit și ziua în care m-am hotărât să ies din beznă și să mă informez. Poate știți că nu-mi plac defel vânătorile de vrăjitoare sau opozițiile la orice doar de dragul unei idei aparent nobile. Uneori am și supărat lumea cu refuzul de a ma ralia la varii cauze. Țin, de asemenea, să menționez, că n-am nicio culoare sau convingere politică, nu admir și nici nu detest până la practici voodoo pe nimeni. Sigur, mi-e silă de toți, așa, în general, dar asta e altceva.
Așadar, ca să reluăm, am început să mă informez. Și pot spune în momentul ăsta că din punctul meu de vedere ce se petrece acolo e o grozăvie fără nicio miză, alta decât spălarea banilor și îmbogățirea unora, cu costuri enorme și riscuri inimaginabile. Am auzit /citit, sigur, și replica RMGC, care se bate cu pumnii în piept cu cei 50% pe care-i câștigă Statul Român (în urma unui calcul sinistru și deloc realist), evitând să spună cum Statul Român e dator vândut RMGC în urma tentativei de menținere a procentului în urma măririi halucinante de capital. Poate vreți să citiți singuri contractul RMGC cu statul, pentru că ați auzit pesemne că e desecretizat. Cuvântul corect ar fi era. Cum vor plăti taxe peste taxe statului român, ei, cu un acționar majoritar din Barbados (acolo e înregistrat Gabriel Resources). Cum se vor îngriji micuții de ce rămâne în urma lor, evitând să spună care e costul anual al îngrijirii respective și cam pentru câți ani se angajează ei să îngrijească. Asta necalculând, desigur, eventualitatea unui fenomen meteorologic neluat în calcul. Să vă amintesc cum e treaba cu vremea în ultimii ani? Cum oamenii de acolo trăiesc în mizerie de nedescris și sărăcie și cum îi vor scoate ei din situația respectivă dându-le de muncă cum nimeni n-a visat, fără să spună că există oameni acolo care își doresc să facă ceva cu terenul lor și cu viața lor, că da, se poate trăi din producție proprie și turism, trebuie doar să vrei, și că soluția asta e una pe cât de nedestructivă pe atât de durabilă (vs un job pe 3-4 ani pentru câțiva dintre ei după care… liniște). Cum între cei care-au vândut sunt oameni ce nu mai trăiesc acolo și pe care-i doare-n paișpe de ce se petrece sau nu, fiind doar moștenitori. Cum între cei care-au vândut sunt și oameni care și-au bătut părinții ca să-i determine să vândă casă și tot pentru un plic de etnobotanice în plus. Cum au zgornit medicul din localitate (asta și încă multe) și le-a fost închisă gura doar de un medic voluntar venit de prin alte țări. Că alfel acum o vedeați pe doamna Silvia la TV plângându-se și că n-au medic în sat. RMGC a contribuit activ, cu bună știință, la destrămarea comunității de acolo.
După ce m-am informat, am trecut la discuția cu persoane din medii destul de înalte, care mi-au susținut cele aflate cu argumente care v-ar îngrozi, dar pe care nu-mi permit să le redau pentru că n-am notat nimic, așadar mi-e teamă să nu greșesc cu ceva, apoi nu știu dacă ar fi de acord să le pomenesc numele, iar eu nu-mi asum asta. Cu sume concrete plătite pe șpăgi, cu ce se întâmplă la fân fest, cu ce se întâmplă acolo în general, cu faptul că treaba e o grozăvie cap-coadă, pornind cu felul în care nea frank s-a tot fâțâit pe aici sub varii nume (gabriel e numele neveste-sii sau ceva de genul) (click pentru mai multe picanterii despre persoana de înaltă ținută morală despre care e vorba) și felul în care s-a pus mâna pe informațiile despre structura geologică din zona, to begin with (informații teoretic secrete). Despre cum sunt de vină pentru mare parte din felul dezolant în care arată acum zone de acolo (via cealaltă exploatare, aceeaşi Marie cu altă pălărie – acelaşi Frank cu alt nume de firmă) pe care le bagă în ochiul omului cu text dedesubt – uite, uite cum arată, asta vrei tu să salvezi? Prostule!
Mai povestesc ei, RMGC, cum metoda e extraordinar de sigură și agreată de Uniunea Europeană, uitând să menționeze felul de lobby făcut la nivel la european proiectului, cum membri ai aceluiași partid n-au putut participa la dezbateri, cum mizeria asta e way beyond orice culoare politică. Mafia italiană e un fel de glumă.
Bineînțeles, nu vă mai zic nimic nou când vă povestesc despre peisajele dezolante rămase în urma exploatărilor de gen de peste tot din lume. Despre excursiile din Noua Zeelandă ale marilor jurnaliști români. Despre faptul că dacă ai avea, să zicem, posibilitatea de a produce un spot tv anti RMGC și ai avea și bani de media n-ai putea intra cu el la niciun post de televiziune.
Despre tonul ironic (de om spălat pe creier, aș adăuga cu răutate) cu care te abordează oricare dintre susținătorii cauzei, neuitând să-ți dea peste nas cu argumente de genul că nu știi geologie (uite pe cineva care știe – bine, atunci ăsta e, pesemne, nebun), că e sigur domle, că galerii romane sunt la tot pasul și că privăm statul din ignoranță de niște venituri halucinante și că, de fapt, suntem cu toții o turmă de ovine fără minte și opinii, complet dezinformată, care ține țara în loc.
Despre felul hilar în care posteaza fanii RMGC comentarii la varii articole, alea câteva care scapă. Atât de amatoricesc că te umflă râsul (click pentru un exemplu concret). De-ar fi opinii sincere nu m-ar deranja, însă construcția ,,așa e, Maria, ai dreptate! Mă întreb și eu de ce cred oamenii că…” semnat Dan, urmat de George care mai trântește o opinie de lemn, mă face să cred că în bugetul de publicitate n-au intrat fonduri și pentru niște postaci cu mai multă imaginație. Am citit acum nu mai demult de o oră pe un blog două comentarii semnate Eu Gen și Irina – care spuneau elegant și academic, exact așa cum vorbesc oamenii de obicei, cât de mișto e proiectul ăsta. Irina începea cu ,,parcă mi-ai citi gândurile! Am aceeași părere blabla”. Hahahaha…
Să vă mai povestesc de proiectul de lege despre care se tot discută în ultima vreme, trecând pe locul 1 în subiectele din seria Roșia Montană din cauza urgenței pe care o constituie? Care a trecut deja de Camera Deputaților și care dacă trece și de Senat dă voie oricărei firme care are deja în concesiune ceva în zonă să te exproprieze în locul Statului pentru lucrarea sa? Să repetăm – nu e vorba de Stat care face exproprieri în interes public, e vorba de o firmă privată care vine și te expropriază cu de la sine putere pentru că ea are minerit de făcut și de valorificat în zona.
Și-apoi, mergând pe o filieră ceva mai empirică, nu vi se pare că oamenii ăștia au foarte multă răbdare, nervi, tutun și bani de publicitate? (se face trimitere într-un comentariu, printr-o comparașie, la bugetele din telecomunicații – cum puteți compara bugetul unui business activ și enorm, aflat în competiție acerbă cu ceilalți jucători și extrem de profitabil cu o luptă seacă contra societății civile, în care cea din urmă se bazează mai ales pe agumente ecologiste și din care nu se scoate încă niciun ban?). De ce ar face asta? Din dorința de a ne scoate din mizerie, profitul fiind doar un beneficiu în plus? Cam cât de mare să fie rahatul de ăsta e doar moțul și merită atâta enorm de efort?
Mă gândesc că poate nu știți. Eu nu le știam pe toate (nici acum nu le știu)… Și mai cunosc oameni care nu știu.
Și știți de ce e nevoie de corturi pe stradă și de voluntari care să informeze lumea? Nu pentru că ea, cauza, ar fi una atât de măruntă și neavând voce să strige murmură și ea ușor prin intersecții, ci pentru că spațiul oferit de media pentru promovarea ei e nesemnificativ. Pentru că noi, ăștia de pe facebook și twitter suntem o castă socială, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că conducem Universul. Pentru că sunt enorm de mulți oameni care nu au acces decât la tv și câteva ziare, unde nu primesc în mod repetat decât mesajul RMGC, scrisorile pentru români și stau și se întreabă de ce-or fi 2-3 hipsteri amețiți la București care se dau de ceasul morții cu Roșia Montană, în loc să-și vadă de pălăriile și bicicletele lor și să lase oamenii să facă bani. Pentru ce, pentru un munte amărât vreo patru munţi amărâţi unde oamenii trăiesc în sărăcie?
Dacă nu aveți încă o părere formată, vă invit să v-o faceți singuri. Să vă informați cum vreți și din ce surse alegeți. Să citiți despre ce s-a întâmplat la Baia Mare și de ce îi Statul Român dator ungurilor după afacerea aceea, survenită în urma unei ,,ninsori abundente”. Vă invit să căutați și informații în limbi străine despre alte exploatări miniere de gen, din alte locuri. Nu cer sa luați de bune cele zise de mine, în definitiv oricine poate spune orice. Dar cereți informații,comparați, mergeți să vedeți, intrați în vorbă cu un voluntar pe stradă și vedeți dacă e veridic ce spune și nu în ultimul rând, apelați la bunul simț când orice altceva dă greș. Încercați mai mult să aflați despre ce e vorba, de fapt.
La ora închiderii ediției se auzea cum că RMGC se duce încet la vale, pierzând capital social. Statul român, firește, nu își revine din datorii, chiar dacă capitalul scade (nu se aplică matematica de altădată), însă dacă al lui RMGC capital va crește din nou… să te ții, amenda pentru stat crește și ea.
Să te ții cu mâinile de burtă și să tot râzi. Asta până începi să plângi.
Dacă nu mă credeți, uite, a scris Mediafax despre asta. Ups, ce, Andreea nu te mai aud în cască. Cum? Articolul nu mai există? Ei, na! Dar de ce…?
BeforeAdică ne-am trezit, ne-am dus, ne-am cunoscut, am adunat gunoi și ne-am întors acasă. Da, așa cum ziceam mai demult, am prestat din nou muncă în folosul comunității, împreună cu o echipă mișto alcătuită ad-hoc din noi, Alexandra, Marius și Adriana, Nina, Sabina (zisă și șefa) și Adriana. Plus șase copii puși pe fapte mari. Despre ce și cum au povestit și ei, clickăiți și vă delectați.
Care sunt concluziile? Păi cam aceleași ca anul trecut. Gunoi e mult, senzatia că ai reușit să pui mâna să ajuți puțin e mai mult o iluzie, însă e mult mai bună decât nimic. Și contează, dacă nu la eliminarea unei bune părți din gunoi, la educație, la ce învață copiii care participă la curățenie din lucrul ăsta, la ce învață măcar 1% din oamenii care trăiesc în satele din zonele în care se fac acțiuni, la ce învață măcar un nea Gigel de pe basculantă care adună sacii de gunoi și ce povestește el apoi acasă.
Ziua a fost una foarte frumoasă și a mai acoperit puțin din amăreala pe care o simt din cauza lipsei crunte de implicare din partea atâtor oameni care se jeluiesc zilnic că viața e de căcat și că ei ar face, sigur că ar face, dar ce-ar putea oare ei să facă, micuții, neputincioșii? Lipsă de implicare însoțită, pe alocuri, chiar de o atitudine ușor batjocoritoare la adresa fraierilor care se duc ,,să strângă după alții”.
AfterSigur, nu-i place nimănui să meargă și să scormonească prin gunoaie la 9 dimineața într-o sâmbătă cu soare (bine că n-a fost cu ploaie), cu atât mai puțin mie, că mă știți doar mofturoasă și pedantă, dar exista și varianta unor donații, pentru echipamente, pentru tricouri (noi ne-am asigurat singuri sacii, mănușile, hainele de terfelit, precum și o lopată și o greblă achiziționate după o fugă la Brico Pantelimon imediat după ce am făcut o descoperire de zăcăminte imposibil de strâns cu mâna liberă).
Anul ăsta am senzația că acțiunea a fost posibilă pentru că s-au simțit cu musca pe căciulă mai multe școli, primării, multinaționale cu bugete de CSR și alte firme și firmulițe care au venit ca pe vremuri roșii de mult apuse cu autobuzele la muncă patriotică. Adică mai mult că trebuie decât că vor. În fine. Ce se întâmplă, însă, cu inițiativa personală? Cu toții cei care ard de nerăbdare să facă ceva și cand pot să facă ceva nu prea au chef? Nici nu mai zic de cârdul de șmecheri care își râd în sinea lor de șmecheri de cei care se pozează cu sacii și îi pun pe facebook. Ăștia îmi fac de-a dreptul silă. Mai silă decât pamperșii deversați cu găleata prin iarba verde de acasă.
Sigur, există multe de povestit și celor care se ocupă de organizare, și mi se pare că niște sugestii tare bune sunt aici. De notat și de rumegat, LIDR.
Eh, noi să fim sănătoși. Și la pungă groși. Și la anul poate totuși reușiți să vă smulgeți pentru vreo 4-5 ore din confortul personal și să puneți umărul la treabă. Avantajul ăl mare e că după aia o să aveți voie să râdeți de ăștia ca noi, de-și pun sacii de gunoi pe wall.
Așa se aude. Că m-am schimbat. Mă rog, eu am auzit-o de la o singură persoană, dar ceva-ceva mă face să cred că opinia nu e singulară și că s-a ajuns la formularea ei în urma unor discuții destul interesante.
Și m-am apucat să sap. Păi și cum adică m-am schimbat? Unele schimbări sunt bune, sigur, m-aș putea simți poate flatată, dar totuși, despre ce discutăm aici? Ca să deduc, în urma unei investigații severe și a unei analize complete a dârei din online, că e vorba despre… nuntă. Nu despre faptul că ea a avut loc sau că pe mine mă cheamă altfel, ci despre faptul că am întors-o pe toate părțile de când ea s-a terminat și până acum (adică de vreo nici două luni, în care am fost și plecată – și ca să fim mai preciși, de vreo săptămână, de când am primit fotografiile). Ca să zic mai pe românește, că mă cam dau mare cu ea, așa, în loc să vorbesc de lucruri mai mișto, mai de copywriter așa.
Acuma… eu am stat puțin pe gânduri. Sigur, am poluat pe toată lumea cu evenimentul ăsta – mult nu va mai dura, că mai avem și altele de făcut – dar am lăsat eu vreodată impresia că aș fi vreo discretă? În afară de vagile tentative cam nereușite de a proteja pe alții, n-am scos eu toate ligheanele cu rufe la spălat în stradă și n-am arătat eu toți chiloții din garderobă în albume foto care mai de care mai colorate și din variate regiuni ale lumii?
Nunta asta a fost alegerea mea. Și a proaspătului soț, afcărz. Nu ne-a băgat-o nimeni pe gât, nu m-a obligat nimeni să-mi iau rochie de mireasă și să defilez în ea. Și nici n-am făcut vreo operație de lobotomie ca să ajung să iau decizia asta. Am muncit la ea de mi-au sărit ochii din cap, am vrut să iasă cumva, n-am făcut nimic din ce mi s-ar fi părut deplasat sau de prost gust și am fost foarte mulțumită de rezultat. Sigur, poate ar fi fost mai de așteptat, sau mai potrivit pentru o persoană cu gradul meu de hipstăreală să nu mă compromit în rochii dantelate, după care să le mai și toooot arăt timp de o săptămână, ba chiar mai mult, tuturor nefericiților care trec prin viața mea virtuală. Sau, eventual, să mă căsătoresc la Vegas, în secret, după care să schimb fulgerător relationship status de pe facebook și să afișez doar o poză cu noi doi foarte beți și un preot îmbrăcat în Elvis. Poate că ăsta era scenariul previzibil în ceea ce mă privește, dar din nou vin și întreb – am fost eu vreodată previzibilă?
Așa că, băh, da’ dacă io așa am vrut și nu mi-a fost jenă să recunosc? Petrecere cu lumini colorate, tort mare, muzici, și să îmi iau rochie d-aia și să mă pozez în ea din toate unghiurile și după aia să mă mai și dau mare cu pozele? Yeeeees, it was big and lovely. E asta așa de diferit de cum eram eu percepută înainte? Așa se pare… :). În cazul ăsta îmi pare rău dacă am dezamăgit pe careva pe-acolo prin public… Și vă doresc să vă entuziasmați și voi cândva de ceva atât de mult încât să vreți să împărțiți un milion de poze cu toată lumea (uitând că poate ei nu vor să se uite totuși pe atâtea poze, le au și pe ale lor), nu de alta dar e tare plăcut. Entuziasmul. Nu ține mult, dar merită.
Am în albumul de la ziua mea de anul ăsta, cu doar o lună înainte de nuntă, nu mai puțin de 154 de fotografii. Ăla n-a părut ciudat nimănui. Că nah, nu eram toată o prințesă dantelată, eram cu batic de hipioată în cap și pantaloni evazați, așa e voie să ieși la plimbare… Asta a fost marea mea chestie de vara asta, lucrul pe care o să-l țin minte multă vreme spre toată viața (dacă nu m-oi scleroza la un moment-dat). Dacă aș fi mers undeva pe Machu Pitchu (pun intended) și puneam vreo 2000 de poze de acolo, n-aș fi părut schimbată, doar umblată. Problema e, de fapt, un fel de, cum să zic…nu mă așteptam de la tine să pui atâta preț pe ceva atât de bleah, deeeeeci, vezi? Te-ai schimbat!
Bun. Ce să mă mai justific atât? Poate m-am schimbat și nu mă prind, poate nu m-ați cunoscut voi bine de tot…v-ați lăsat păcăliți de faptul că păream mișto. Poate adevărul e la mijloc. Vă rog doar să mai suportați puțin pozele mele (care nu sunt puse la mișto, ci pe bune) și informațiile axfisiante despre nuntă. A fost ceva foarte important pentru mine și n-am de gând să mă prefac că n-a fost așa doar ca să par mai cool. Nu vă îngrijorați, puful roz va fi acoperit cât de curând de viață așa cum e ea, în general…
Cam astea sunt cuvintele de tablă pe care le putem citi prin majoritatea articolelor despre concertul lui Iggy Pop, de la Peninsula. Asta și absolut nimic despre ce s-a întâmplat de fapt acolo.
Adevărul ne povestește cum aproximativ 70.000 de oameni s-au distrat la Peninsula. Pe domnișoara jurnalistă n-a anunțat-o nimeni (rușine, Dinu Patriciu! :D) că nu se adună participanții din fiecare zi ca să ai o cifră finală, deoarece unii (mulți) dintre ei participă la mai multe zile de festival, dacă nu la toate. Hai să vorbim despre trafic sau bilete vândute, ok? 🙂 Tot în urma parcurgerii acestui material mă întreb cine dracului e Cosmin Baciu din Sibiu, o personalitate atât de importantă încât dă declarații pentru Adevărul, una dintre cele mai cunoscute publicații din țară.
Aceeași autoare semna și un articol dedicat lui Iggy Pop (pe care nu îl mai găsesc acum), unde dânsa povestește cum 19.000 de oameni (numărați probabil pe degețele de ea) au fost la concert. Să mori tu, fată?! La U2, în Barcelona au fost sub 10.000 de spectatori și pă cuvânt de pionier că erau cel puțin de două ori mai mulți decât sâmbătă la Târgu Mureș în fața scenei principale.
Ne mai plimbâm prin câteva site-uri de publicații, cât să ne facem și mai mult chef de viață și de articole de calitate. Ajungem pe Mediafax, unde aflăm că potrivit organizatorilor, solistul Iggy Pop este considerat înaintaşul stilului punk şi cel mai energic solist al tuturor timpurilor, având o carieră de peste 50 de ani. Altfel spus, ei nu sunt siguri cine e Iggy ăsta, organizatorii zic că ar fi și ar face, dar ei nu bagă mâna în foc, așa că dacă aveți comentarii, organizatorii au zis așa, nu noi.
Cireașa de pe tort este clar pusă acolo și revendicată de Gândul, unde aflăm cu stupoare cum că în 2008, veteranul punkerilor de pretutindeni a creat isterie în rândul spectatorilor români, concertând în cadrul festivalului B’estfest, după ce a participat la manifestări artistice, precum Glastonbury sau Reading Leeds. Păi cum să zic eu măi băieți, mi-o plăcut aia cu veteranul punkerilor de pretutindeni, ce să mai zic de hiperbola cu isteria, dar voi știați că în 2008 Iggy Pop a anulat concertul din cauza decesului unuia dintre membrii trupei The Stooges?
După ce mi-am revenit (deși e un fel de-a spune, nu cred că îmi voi reveni cu adevărat), am văzut și un articol decent, scris de o fată care probabil chiar a fost acolo și a înțeles ceva. Conține și el ceva stângăcii, dar e de vreun miliard de ori mai ok decât mizeriile patentate pe care le găsești în majoritatea ziarelor cu pretenții.
O să vă povestesc și eu cum mi s-a părut mie că a fost, dar e și maine o zi, nu?
Cum am făcut anul trecut (poza a dispărut, în urma peregrinărilor prin domenii, și mi-e lene să o încarc la loc), o facem și anul ăsta!
Întrebarea e – eu și cu mai cine? M?
Pentru cine e virgin în privința acestui subiect (mă îndoiesc că mai e cineva, dar poate totuși…), e un banner in dreapta care duce pe site-ul Let’s Do It Romania, unde se explica tot.
Poate vă întrebați de unde atâta perseverență în ceva ce pare a fi inutil. Ei bine, mie nu mi se pare deloc inutil. Cred ca educația în menținerea curățeniei va dura mult, mult până se vor atinge niște rezultate observabile, asta însă nu înseamnă că ea nu trebuie să înceapă și să continue. Apoi cred că oricât de mică ar fi diferența de deșeuri după ziua asta de efort susținut, și oricât de repede s-ar regenera mormanele, tot e mai bine decât deloc.
Cred că indiferent de ce vedetă beneficiază de PR de pe urma acestei acțiuni și indiferent câte hibe de organizare există, tot e mai bine decât ca aceasta inițiativă să nu existe deloc.
Așadar va convoc, care se mai bagă să facem grup de curățenie pe 24 septembrie?
Citeam un articol scris pentru Redescoperă România de Bobby Voicu.. Și n-am putut să nu-mi amintesc de o fază de la intrarea la Summer Well. Unde, btw, lucrurile mergeau ca unse, nimeni nu era absurd, nimeni nu comenta că ai o cameră foto și nici nu se uitau strâmb la brichete sau eu mai știu ce. În fine, la intrarea respectivă pe Domeniu, se afla un container mare pentru sticlele de apă cu care veneai de acasă. În fața mea doi puști, el și ea, very hip-like, HM + fake ray bans all over. Ea aruncă sticla, el o întreabă de ce. Ea răspunde, firesc: ,,pentru că trăim în România”.
Sunt zile în care mă gândesc cum lumea ar fi fost un loc mai bun dacă Mircea Badea nu scotea propoziția. După care mă calmez, dacă ea (propoziția, frază la origini chiar) n-ar fi existat, ar fi fost cu siguranță inventată – de altcineva.
Revin la articolul despre Delfinariu. Și eu m-am gândit de multe ori cum lucrurile ar merge puțin mai bine dacă la obiectivele turistice – măcar cele reabilitate – s-ar percepe o taxă de intrare cu măcar un leu mai scumpă. Mă gândesc cât costă în alte țări să vezi o piatră, un muc de țigară pictat, un fir de iarbă ceva mai lung.
